Topic: Intermezzo

[phoenyx]

 Nici macar n-am nevoie sa ridic ochii din carte, am dezvoltat un al saselea simt care ma ridica de pe scaun cand am ajuns in statia in care trebuie sa cobor, pasii mei o vor lua in directia cea buna, chiar daca gandurile mele sunt complet aiurea. Imi las degetul in cartea intredeschisa pentru micul intermezzo al schimbarii liniei de metrou si ma las purtata de valul de oameni care merg in aceeasi directie cu mine. Coboram scarile ca intotdeauna, nimeni nu se grabeste, niciodata, ne miscam ca si cum am avea toata viata inainte, lasa-i sa astepte... profii, sefii, clientii... who cares, lumea din metrou are ritmul ei, aparte, imuabil.
De undeva de sus se aude o vioara, sunetul cade in tunelul scarilor ca rapaitul unei ploi calde, vibrante, absorbita de respiratia vijelioasa a trenurilor care trec in ambele directii. L-am pierdut pe asta, o sa-l iau pe urmatorul… Ne aliniem cuminti, in fata sagetilor galbene de pe peron, in sir ordonat, o linie, a doua, a treia… E liniste si vioara se aude din nou, clar, cristal pur. Perfectiune neverosimila ciocnindu-se de moleculele peretilor de beton murdar, strecurandu-se insidios in gaura neagra a tunelului si, in acelasi timp, in adancurile sensibile ale fiintei mele. Ma desprind din rand si ma reintorc sovaind spre culoarul central al scarilor, acolo se aude mai bine. Un tanar asezat pe jos, cu rucsacul alaturi, asculta si el muzica si roteste in mana intinsa doua bile mari de metal... le privesc  si ascult, le privim si ascultam… si nimic altceva. E ridicol, o sa intarzii o ultima strafulgerare a unei luciditati care nu-mi mai apartine,  un gand pasager care trece ca o umbra, fara sa lase nici o urma… Sferele de metal se rotesc continuu, muzica intra in vibratie adanca cu mine inundandu-ma de o senzatie profunda de bine, un bine fara margini, fara umbre, fara nuante. Ma las patrunsa pana la disolutie totala, mi-e bine dar eu sunt binele acela. De fapt, eu nici nu mai sunt… dar sunt, in acelasi timp. Undeva in campul meu vizual un tren vine, pleaca, lumea se misca ca intr-un film fara sonor….scara rulanta ma urca spre sursa sunetului si un val de iubire, de emotie pura, ma cuprinde atat de puternic incat e aproape insuportabil.
M-am trezit cand lacrimile care imi siroiau pe obraji au inceput sa se raceasca. Omul cu vioara e ucrainean. Nu i-am retinut numele. In cutia de carton avea ceva maruntis…  l-am intrebat ‘de ce faci asta?’, mi-a zambit si mi-a zis : ‘ o fac pentru sufletul meu’.  N-am fost in stare decat sa balbai ceva despre 'azi ai facut-o si pentru sufletul meu', am depus un bilet in cutie, cu aceeasi piosenie cu care mama aprindea o lumanare pentru cei vii, si am plecat.

[admin]

+1

[Rufus]

am mutat topicul la Literatura, daca ai ceva de protestat spune-mi

frumos, mai scrie!

[phoenyx]

‘Iar ai intarziat, printesa ! mancarea s-a racit. Unde ai disparut azi toata ziua…?’ stie ca n-o sa-i raspund si nici nu se asteapta sa-i raspund, dar asa e ea, trebuie sa-mi puna intrebari. ‘Vine maica-ta, o sa mergi cu ea la doctor… maine nu iesi din casa’ . Imi ascund mana stanga sub masa, unghiile imi sunt murdare, dar mi-e prea foame ca sa provoc acuma o interminabila discutie despre igiena. Mananc fara sa-mi ridic ochii din farfurie, stiu ca ea ma priveste, cu sprancenele ridicate si pliul din mijlocul fruntii bombat, ca si cum toate intrebarile fara raspuns s-ar fi adunat acolo, in umflatura dintre sprancene.  As vrea sa-i mai spun o data ca nu sunt bolnava si ca nu are rost sa se ingrijoreze, dar mi se pare inutil. Cum as putea sa o conving ca mie mi-e foarte bine ? Ce argument sa-i dau? Pe masina de gatit din bucatarie se aude pufaitul ceainicului, cu o octava  mai sus ea se va ridica teleghidata de o forta nevazuta si o sa-l dea deoparte exact, dar exact in secunda in care va incepe sa fluiere.

Mina creionului se rupe cu un sunet sec, cuvantul se termina brusc la jumatate, infundat in hartie. Acum am un cuvant neterminat, care nu inseamna nimic, ceea ce ar trebui sa mi-l faca deja mai simpatic. Daca reusesc sa ma imprietenesc cu aceast cuvant si sa mi-l insusesc, exercitiul istovitor pe care mi l-am propus pentru astazi ar putea fi implinit.
Ma agat cu disperare de moleculele de carbon insirate pe hartie ca si cum de firimiturile acestea de materie concreta, palpabila ar depinde  viata mea.  Cel putin, cand voi privi maine ce am scris azi voi sti ca ieri existam, tineam un creion in mana si incercam sa-mi reapropriez sensul cuvintelor, si, prin ele, locul pe care il aveam in lumea aceasta, lumea lui ieri, azi si maine.  Ma agat de fiecare litera cu disperarea celui care se ineaca. Ma inec in fericirea aceasta fluida care ma inunda, imi rupe malurile si ma revarsa dincolo de mine, acolo unde este sfarsitul dar si inceputul , dincolo de care nu mai exista nimic… pe care simt, intuiesc ca as putea-o prelungi la infinit, ea insasi fiind  prelungirea infinitului din mine. Dincolo de care nu exista nimic, pentru ca asa am eu am senzatia, ca ea este totul. 

Dar daca simturile mele ma inseala ? Daca starea asta de gratie a fericirii fluide nu e totul? Daca e ceva inca si mai puternic mai departe ? Daca nu m-as fi oprit ? Pana unde te poti intinde cand nu mai exista limite? Si daca exista un punct dincolo de care gradul de disolutie va fi atat de mare incat nu ma voi mai putea recunoaste si nici intoarce? Atunci, o sa mor…?

Trebuie sa fac ceva. Trebuie sa f a c. Nu-mi pot permite sa ma las purtata de val si mai departe, nu-mi pot permite sa dispar, nu acum, nu sunt pregatita inca. Si totusi, durerea fizica, rascolitoare, din piept nu vine din aceea ca ma dizolv, ci din faptul ca ma opun acestei dizolvari. Ma opun din rasputeri  tavalind-o prin aceasta semantica triviala, in incercarea de a exprima in cuvinte ceea ce nu poate fi exprimat pentru ca nu s-au inventat cuvintele sa o exprime. Pentru ca nu poti pune in cuvinte decat ceea ce cunosti , dincolo de cunoastere nu mai exista cuvinte. E doar liniste. O altfel de liniste. Dar eu trebuie sa continuu acest exercitiu, cu cat mai vulgar, cu atat mai bine. Un dor nedefinit, o nostalgie profunda, tristetea ca sunt obligata sa ma indepartez de sensul profund al lucrurilor, ca trebuie sa-mi adun apele din aceasta plenitudine totala si sa le reinchid intre vechile margini, ca sa pot reveni, sa-mi regasesc locul in lumea lui ieri, azi si maine. Iata, am spus… si e atat de departe de ceea ce resimt eu interior incat ma bucur. Cu cat incerc sa descriu mai bine, s-o prind in capcana cuvintelor, cu atat esenta a ceea ce resimt eu de fapt aluneca mai departe.  Asta e si scopul : sunt pe cale sa ies din starea de gratie, sa ma scot din mine insami. E un efort enorm.  Pentru azi, ajunge.

[Rufus]

pare un fragment din ceva mai amplu, continua

[phoenyx]

pare un fragment din ceva mai amplu, continua

Impartim totul in fragmente, iar fragmentelor le gasim o ordine logica, ca intr-un joc de puzzle in care ne lipseste din start tabloul final. Si atunci incercam sa refacem in sens invers  logica celui care a creat jocul, verdele trebuie sa fie langa verde,  albastrul langa albastru, o piesa cu marginea dreapta se asaza langa alta piesa cu marginea dreapta. Cu putina abilitate, pe masura ce avansam putem vizualiza imaginea de ansamblu. Punem piesele in ordine si ne asteptam ca tabloul reconstituit sa semene cu ce ne-am imaginat. Dar daca nu e asa? Daca ne-a jucat cineva o festa si a amestecat piese de la diferite jocuri, care, intamplator, se imbina perfect ? Un tablou de puzzle care nu e o imagine inteligibila nu intra in logica lucrurilor ! Totul are o ordine, iar daca iese ceva din aceasta ordine, tot universul nostru se prabuseste. Nu mai are sens. Tot ce ramane din jocul de puzzle e doar o multime de fragmente.

Pe masina de gatit din bucatarie se aude pufaitul ceainicului, cu o octava  mai sus ea se va ridica teleghidata de o forta nevazuta si o sa-l dea deoparte exact, dar exact in secunda in care va incepe sa fluiere. Toate lucrurile au o ordine, iar daca iese ceva din aceasta ordine, tot universul nostru se prabuseste. Si daca intr-o zi am lasa ceainicul sa continue…? N-am mai avea un ceai, am avea o ploaie. Apa s-ar evapora complet, ar disparea din ceainic, s-ar dizolva undeva intr-un nor si ar cadea, poate, undeva, in ploaie. In picaturi. Fragmente…

[phoenyx]

Ma asez in fata lui, turceste, si ma amuz facand grimase, scotand limba si scalambaindu-ma in chipul cel mai grotesc posibil. Nimic, nici o reactie. Asezat confortabil in fotoliu, cu trasaturile fetei complet destinse si privirea fixa, e atat de concentrat incat nici nu ma baga in seama. Fluier, tzutzai si plescai din buze, fac bule de saliva. Nimic. Respira atat de usor incat miscarile pieptului sunt aproape imperceptibile, ca intr-un somn profund. As putea zice ca doarme, daca n-ar avea ochii larg deschisi. Cateodata zambeste, sau se incrunta. Acum nici macar nu mai clipeste ! E aici si totusi nu e aici, e prezent si e plecat, in acelasi timp. Suspendat intre doua lumi, el e bine. Si eu sunt bine. Nu vad pe nimeni, insa, care sa se ingrijoreze pentru aceasta lunga absenta a lui…. ! El are dreptul sa  viseze cu ochii deschisi…  oare i-a dat voie doctorul ? 

Nu-mi place acest gand, asa ca il alung inainte de a se infinge din nou in creierul meu, nu vreau sa mi se faca din nou frica. Il simt cum imi da tarcoale, cum imi traverseaza sira spinarii de jos in sus si de sus in jos, ca un bloc de gheata,  dar o sa-l topesc inainte sa ma mai atinga.
Eu stiu ca sunt bine asa…  fara nici un gand, fara nici o imagine, fara nici un sunet. Sunt bine. Sunt doar eu. Respir in acelasi ritm cu barbatul din fata mea, din ce in ce mai rar, din ce in ce mai profund. Apoi , se apropie in mine calmul acela… Un fel de liniste pe care o simt urcand in mine cu o placere aproape carnala, din ce in ce mai intensa. Ma abandonez total, alunec in ea si ea aluneca in mine, ne topim una in cealalta… apoi ne intindem, mai departe, mai departe ... simt ca ma desprind, stiu ca ma desprind, si, in acelasi timp sunt oarecum straina de aceasta desprindere, sunt in acelasi timp actor si spectator la propria mea desprindere...  Mainile si picioarele imi plutesc  ca o ceata care se ridica de pe lac. Nu-mi mai apartin, cum nu-mi mai apartine nici tunetul care se aude undeva  in departare, totul e doar o ceata care se ridica usor si dispare… apoi nimic altceva decat...  eu. Eu care am devenit  aceasta liniste si continuu sa ma intind, din ce in ce mai departe…  Prin fata ochilor imi defileaza imagini : copacul, crengile care se misca, iar intre ele, norii… Eu sunt. Eu sunt copacul, crengile, norii… totul. Sunt eu, intreaga, am ajuns acasa. Sunt doar eu, un ocean cald de iubire imensa, nesfarsita…

Cartea ii aluneca din brate si cade la picioarele mele. Imi simt mai intai fesele care mi-au amortit dureros pe podeaua de lemn, apoi mainile, apoi picioarele… Ma intind si reiau in primire fiecare centimetru din trupul meu cu aceeasi surpriza placuta ca atunci cand descoperi undeva in fundul unui sertar un obiect drag pe care-l credeai pierdut. Imi privesc degetele de parca acum le-as vedea prima oara, dupa o lunga, lunga absenta. Ce frumoase sunt... !
Cu capul pe umar, suvitele de par revarsate pe obraz, el a adormit.  Camera e plina de mirosul de praf ud, de pamant reavan. A plouat.

[phoenyx]

Acuma ca ies din starea asta complet irationala in care am plonjat fara sa vreau, am din ce in ce mai putin nevoia sa scriu A fost ca o furtuna care mi-a rascolit strafundurile sufletului si a facut sa iasa la suprafata senzatii si amintiri pe care le credeam pierdute. Din fericire sau nefericire, depinde de punctul de vedere, ele incep din nou sa se aseze la locul lor, sa se imprastie ca visul din care te trezesti dimineata si care e foarte proaspat, iar cateva ore mai tarziu l-ai uitat. Mai am cate ceva de spus si o s-o fac, putin importa ca ma citeste cineva sau nu. Nu e literatura ce fac eu aici. E o eliberare de o presiune prea mare, un alt fel de a iesi si a-ti striga durerea sau fericirea in piata publica. Cred ca l-am pus la Spiritualitate, caci voiam sa fiu lapidata, ca sa-mi revin mai repede la realitate. Dar voia 'moderatorului' a fost alta...

[Rufus]

... l-am pus la Spiritualitate, caci voiam sa fiu lapidata, ca sa-mi revin mai repede la realitate. Dar voia 'moderatorului' a fost alta...

nici o problema, mut topicul inapoi la sectiunea dorita

[phoenyx]

Am fost un copil normal, cu nimic mai deosebit de altii. Poate doar un pic mai visatoare decat media. Ai mei au panicat in anul de dinaintea intrarii mele la scoala, cred ca aveam in jur de 5 ani cand m-au dus la Bucuresti sa ma vada un «specialist». Eram prea «absenta» si se temeau ca nu voi putea face fata. Pe langa calitatile nemaipomenite de a fi cu capul in nori, neatenta, uituca, cascata, distrata, buimaca, mai si visam cu ochii deschisi minute in sir, exact atunci cand tzara ardea mai tare. Dupa ce «specialistul» i-a lamurit ca sunt  un copil absolut normal, poate un pic mai creativ decat media (mi-amintesc ca am avut de interpretat multe imagini si ca am si desenat, acolo, in cabinet, avea tot felul de creioane colorate magnifice), ai mei au hotarat sa ia problema in propriile maini. Au inceput sa ma antreneze serios in luarea contactului cu realitatea : cum e sa fii atent. De exemplu, ma puneau sa povestesc «ce s-a intamplat cand…» si trebuia  sa redau cat mai multe amanunte concrete din mediul inconjurator : cine era prezent, cum era imbracat, farmacia era deschisa sau nu cand am trecut prin fata etc. Daca nu stiam sa raspund, ma mai trimiteau o data, si o luam de la capat…

Daca intalnirea cu «doctorul» n-a fost nici pe departe atat de groaznica precum mi-o imaginam, in schimb, in exact aceeasi perioada, ai mei mi-au facut cunostinta cu un personaj absolut odios : ceasul. Am aflat, astfel, dupa ani de zile in care ii banuiam pe ai mei de rautate si cruzime nemasurata, cine era de fapt responsabil de smotoceala  pe care o incasam cand ma intorceam acasa dupa caderea intunericului ! Mi –au explicat, spre stupoarea mea, ca degeaba plec eu de pe malul raului cand soarele apune, timpul sa strabat cei 4 kilometri pana acasa face sa ajung mereu mult  dupa caderea intunericului. Adica, «in intarziere». Mi-au explicat asta, cu ceasul in mana. Asadar, acuma ca eram in tema despre acest masurator al fericirii mele, nu numai ca trebuie sa ma intorc acasa mai «devreme», dar, in plus, trebuia sa ma «incadrez» in timp. Lupta cu acest capcaun care imi devora  cele mai frumoase momente era inegala : atatea minute ca sa-mi trag ciorapii, atatea minute ca sa mananc, atatea minute afara la joaca… degeaba am invatat o alta limba : inca 5 minute, mami, te rog… nimic nu mai era ca inainte. Orice faceam, creatura infernala imi dovedea mereu ca e mai tare decat mine. Eram distrusa.

Abia cand am fost in stare sa citesc mi-am mai recastigat un pic din dreptul la visare si la timp infinit. Cand ai o carte in mana, ai dreptul sa visezi cu ochii deschisi, sa nu stii nimic despre faptul ca afara a plouat intre timp. Ti-ai cumparat un bilet legal pentru calatoria in alta lume, cea  in care scriitorul a vrut sa te aduca, sau pe aproape, functie de imaginatie. Si nimeni nu se mai ingrijoreaza de faptul ca, pe timpul calatoriei, esti «absent» din lumea concreta. Cu o carte in mana, nici timpul nu mai are masura.

Scopul acestor randuri nu este sa va povestesc despre mine, ci despre timpul acesta infinit al fericirii interioare. Nu-i nimic original in a spune ca fericiti sunt copiii si cei saraci cu duhul , stim cu totii ca, mai devreme su mai tarziu, ne maturizam, devenim adulti responsabili. Continuam insa sa ne cautam cu disperare farame de fericire. Indiferent ca asta inseamna «a avea» sau «a fi», scopul notru in viata, cautarea permanenta e aceea de a fi fericiti. Fericire pe care, desi o resimtim in interior, invatam sa o cautam in exterior. 
O data varsta inocentei terminata, invatam cum sa ne deconectam de noi insine si sa ne conectam la realitatea exterioara. Ca sa ne fie bine. Si totusi…. cea mai parte a timpului din cele 24 de ore ale unei zile, suntem «plecati» in lumea noastra interioara, constienta si subconstienta, laolalta. Fie ca rememoram imagini traite si le analizam in forul nostru interior, fie ca incercam sa gasim solutii la diverse probleme, fie ca ne imaginam viitorul, fie ca pur si simplu ne gandim la lucruri care nu au nici o legatura unele cu altele, sau la nimic,  mintea zboara tot timpul.  O alta bucata importanta, o dormim.  Adunate una peste alta, interactiunea noastra efectiva, practica, in timp real, cu lumea exterioara e mai putin de 25%.

Avem o masinarie incredibila, creierul, cu triliarde de neuroni si conexiuni, cum se face ca nu putem ramane focusati exclusiv pe stimuli relativ simpli din exterior, fara ca gandul sa zboare aiurea ? Chestia e ca nici macar nu ne mai  dam seama, atat de natural este. La fiecare cateva minute de concentrare la un stimul exterior (nu mai mult de 10-15, egal pentru adulti si pentru copii), gandurile zboara si au nevoie sa fie refocusate, numai ca suntem ata de obisnuiti, incat operatiunea ajunge sa fie in mod normal pe pilot-automat.  La oboseala sau in caz de diverse maladii, cere un efort, dar in general, acest shift se face natural. Si e vital. Te gandesti aiurea cateva fractiuni de secunda, la volan, dar  cand te apropii de intersectie, focusezi fara macar sa-ti mai dai seama ca o faci.

Focus. Se vand carti, se tin cursuri si congrese pe tema cum sa invatam sa ne concentram si sa pastram aceasta concentrare.

Pana acum cateva saptamani, credeam ca timpul acesta infinit al fericirii interioare, al unei perceptii a lumii complet diferite, ca prelungire a sinelui, s-a incheiat odata cu varsta inocentei. Nu-i asa. El continua sa ne apartina. Avem doar impresia ca viata noastra se consuma in afara, cand de fapt, e invers. Suntem insa cu totii atat de indelung antrenati sa ne concentram atentia la exterior, ca suntem prea «distrasi» ca sa ne mai dam seama.

[Rufus]

un personaj absolut odios : ceasul. Am aflat, astfel, dupa ani de zile in care ii banuiam pe ai mei de rautate si cruzime nemasurata, cine era de fapt responsabil de smotoceala  pe care o incasam cand ma intorceam acasa dupa caderea intunericului !

nice one 
 

O data varsta inocentei terminata, invatam cum sa ne deconectam de noi insine si sa ne conectam la realitatea exterioara. Ca sa ne fie bine.

apoi cautam psihologi care sa ne ajute sa fim "in touch with ourselves, with our own feelings". Tot ca sa ne fie bine... 

[andra_26]

apoi cautam psihologi care sa ne ajute sa fim "in touch with ourselves, with our own feelings". Tot ca sa ne fie bine... 
Nu psihologul te pune in contact cu tine insusi, tot tu te pui..el e doar un medium. believe me, daca tu nu vrei sa fii in contact cu tine insuti nimeni nu te va pune ....but then again it's probably the hardest thing you'll ever do as a human being so I see why many want to avaid that ordeal
On the other hand ...se scrie intr-adevar frumos pe topicul asta ...