Am fost un copil normal, cu nimic mai deosebit de altii. Poate doar un pic mai visatoare decat media. Ai mei au panicat in anul de dinaintea intrarii mele la scoala, cred ca aveam in jur de 5 ani cand m-au dus la Bucuresti sa ma vada un «specialist». Eram prea «absenta» si se temeau ca nu voi putea face fata. Pe langa calitatile nemaipomenite de a fi cu capul in nori, neatenta, uituca, cascata, distrata, buimaca, mai si visam cu ochii deschisi minute in sir, exact atunci cand tzara ardea mai tare. Dupa ce «specialistul» i-a lamurit ca sunt un copil absolut normal, poate un pic mai creativ decat media (mi-amintesc ca am avut de interpretat multe imagini si ca am si desenat, acolo, in cabinet, avea tot felul de creioane colorate magnifice), ai mei au hotarat sa ia problema in propriile maini. Au inceput sa ma antreneze serios in luarea contactului cu realitatea : cum e sa fii atent. De exemplu, ma puneau sa povestesc «ce s-a intamplat cand…» si trebuia sa redau cat mai multe amanunte concrete din mediul inconjurator : cine era prezent, cum era imbracat, farmacia era deschisa sau nu cand am trecut prin fata etc. Daca nu stiam sa raspund, ma mai trimiteau o data, si o luam de la capat…
Daca intalnirea cu «doctorul» n-a fost nici pe departe atat de groaznica precum mi-o imaginam, in schimb, in exact aceeasi perioada, ai mei mi-au facut cunostinta cu un personaj absolut odios : ceasul. Am aflat, astfel, dupa ani de zile in care ii banuiam pe ai mei de rautate si cruzime nemasurata, cine era de fapt responsabil de smotoceala pe care o incasam cand ma intorceam acasa dupa caderea intunericului ! Mi –au explicat, spre stupoarea mea, ca degeaba plec eu de pe malul raului cand soarele apune, timpul sa strabat cei 4 kilometri pana acasa face sa ajung mereu mult dupa caderea intunericului. Adica, «in intarziere». Mi-au explicat asta, cu ceasul in mana. Asadar, acuma ca eram in tema despre acest masurator al fericirii mele, nu numai ca trebuie sa ma intorc acasa mai «devreme», dar, in plus, trebuia sa ma «incadrez» in timp. Lupta cu acest capcaun care imi devora cele mai frumoase momente era inegala : atatea minute ca sa-mi trag ciorapii, atatea minute ca sa mananc, atatea minute afara la joaca… degeaba am invatat o alta limba : inca 5 minute, mami, te rog… nimic nu mai era ca inainte. Orice faceam, creatura infernala imi dovedea mereu ca e mai tare decat mine. Eram distrusa.
Abia cand am fost in stare sa citesc mi-am mai recastigat un pic din dreptul la visare si la timp infinit. Cand ai o carte in mana, ai dreptul sa visezi cu ochii deschisi, sa nu stii nimic despre faptul ca afara a plouat intre timp. Ti-ai cumparat un bilet legal pentru calatoria in alta lume, cea in care scriitorul a vrut sa te aduca, sau pe aproape, functie de imaginatie. Si nimeni nu se mai ingrijoreaza de faptul ca, pe timpul calatoriei, esti «absent» din lumea concreta. Cu o carte in mana, nici timpul nu mai are masura.
Scopul acestor randuri nu este sa va povestesc despre mine, ci despre timpul acesta infinit al fericirii interioare. Nu-i nimic original in a spune ca fericiti sunt copiii si cei saraci cu duhul , stim cu totii ca, mai devreme su mai tarziu, ne maturizam, devenim adulti responsabili. Continuam insa sa ne cautam cu disperare farame de fericire. Indiferent ca asta inseamna «a avea» sau «a fi», scopul notru in viata, cautarea permanenta e aceea de a fi fericiti. Fericire pe care, desi o resimtim in interior, invatam sa o cautam in exterior.
O data varsta inocentei terminata, invatam cum sa ne deconectam de noi insine si sa ne conectam la realitatea exterioara. Ca sa ne fie bine. Si totusi…. cea mai parte a timpului din cele 24 de ore ale unei zile, suntem «plecati» in lumea noastra interioara, constienta si subconstienta, laolalta. Fie ca rememoram imagini traite si le analizam in forul nostru interior, fie ca incercam sa gasim solutii la diverse probleme, fie ca ne imaginam viitorul, fie ca pur si simplu ne gandim la lucruri care nu au nici o legatura unele cu altele, sau la nimic, mintea zboara tot timpul. O alta bucata importanta, o dormim. Adunate una peste alta, interactiunea noastra efectiva, practica, in timp real, cu lumea exterioara e mai putin de 25%.
Avem o masinarie incredibila, creierul, cu triliarde de neuroni si conexiuni, cum se face ca nu putem ramane focusati exclusiv pe stimuli relativ simpli din exterior, fara ca gandul sa zboare aiurea ? Chestia e ca nici macar nu ne mai dam seama, atat de natural este. La fiecare cateva minute de concentrare la un stimul exterior (nu mai mult de 10-15, egal pentru adulti si pentru copii), gandurile zboara si au nevoie sa fie refocusate, numai ca suntem ata de obisnuiti, incat operatiunea ajunge sa fie in mod normal pe pilot-automat. La oboseala sau in caz de diverse maladii, cere un efort, dar in general, acest shift se face natural. Si e vital. Te gandesti aiurea cateva fractiuni de secunda, la volan, dar cand te apropii de intersectie, focusezi fara macar sa-ti mai dai seama ca o faci.
Focus. Se vand carti, se tin cursuri si congrese pe tema cum sa invatam sa ne concentram si sa pastram aceasta concentrare.
Pana acum cateva saptamani, credeam ca timpul acesta infinit al fericirii interioare, al unei perceptii a lumii complet diferite, ca prelungire a sinelui, s-a incheiat odata cu varsta inocentei. Nu-i asa. El continua sa ne apartina. Avem doar impresia ca viata noastra se consuma in afara, cand de fapt, e invers. Suntem insa cu totii atat de indelung antrenati sa ne concentram atentia la exterior, ca suntem prea «distrasi» ca sa ne mai dam seama.