Rugaciunea, asa cum o percep eu, este un stalp care uneste biserica/templul/moscheea/casa de rugaciune din cer cu cea de pe pamant.
Rugaciunea adevarata este acea rugaciune in care nu ceri nimic dar multumesti pentru totul, este mai mult o stare decat o insiruire de cuvinte.
Era o povestioara care suna cam asa :
Un calugar budist a ajuns pe o insula. Acolo a gasit un om care repta de ani de zile o mantra. calugarul l-a ascultat si apoi ia spus omuli ca nu rosteste cuvintele cu accentul si intonatia cuvenita. Omul a ascultat smerit si a inceput sa spuna mantra asa cum fusese invata. Calugarul a plecat multumit cu barca. La un moment dat s-a auzit strigat si nu mica ia fost mirarea cand l-a vazut pe om alergand pe apa si spunand :
- Acum este bine cum recit, maestre ?
Calugarul a facut drum intors la mal, s-a posternat in fata omului si i-a sarutat picioarele.
Morala : Nu conteaza sesnul cuvintelor ci smerenia cu care te rogi, lumina din suflet nu logica cuvintelor.
Cam asa vad eu rugaciunea.
