Author Topic: Tiribomba cu capac  (Read 5706 times)

0 Members and 1 Guest are viewing this topic.

Offline phoenyx

  • Sr. Member
  • ****
  • Posts: 4.972
Tiribomba cu capac
« on: Sunday 26 August 2012, 22:21:55 »
E straniu cum incercam uneori sa recream peisaje din trecut in care eram bine, ca si cum binele asta ar fi ramas mereu in urma si tot ce mai putem face e sa il resuscitam, intr-un fel de vivere in memoriam. Cat de multe gesturi pe care le facem azi doar in amintirea unei stari de bine profunde, cel mai adesea traite candva, tare demult.


 Pestii mici pe plita cu sare...

Fetita se tinea, cu ochii carpiti de somn, coada dupa nea Fanica. «Mergem maine la pescuit, nea Fanica, hm ?» Nea Fanica nu o auzea sau se facea ca nu o aude. Se lasa cu toata greutatea pe marginea harletului, cu un icnet scurt, apoi rasturna gramada de pamant amestecat cu balegar. Soarele ii privea piezis, printre frunze, iar pamantul negru, unsuros, baltea in reflexii rosiatice. Fetita se apleca dupa viermii  grasi si-i baga, cu o dexteritate pe care numai niste degete asa de mici puteau sa o aiba, direct in cutia de conserve. «Da’ mai iei si pe mine, nea Fanica… ? zi, ma iei?».  Omul ofteaza, se opreste sprijinit in coada harletului si-si sterge transpiratia cu dosul mainii : «i-ai spus lui bunica-ta ? sa nu te caute, iar, ca data trecuta…»
Data trecuta o facuse de oaie. A plecat fara sa spun nimic, numai s-a trezit bunica dimineata, ca nu e fetita in pat. A cautat-o peste tot, prin fundul curtii, pe iaz la gashte, prin vecini. Nimeni nu stia nimic. Atunci, bunica s-a intins pe pat, cu o pastila de nitroglicerina sub limba, asteptand, probabil, sa moara de inima. Asa a gasit-o fetita cand s-a intors, ea, inainte de amiaza : intinsa pe pat, cu mainile pe piept.

«Sigur c-o sa-i zic, a zis ca ma lasa daca-i zic unde plec…, da’, ma iei…?»,  nodul urcase in gat si isi simtea ochii inecati in lacrimi, pentru ca nu asta voia sa spuna. Voia de fapt sa-l roage sa o astepte, dar nu avea curaj. Cel mai adesea nea Fanica pleca singur, inainte de rasaritul soarelui, si cand fetita se trezea, el era deja departe, pe malul apei. «Te iau, ma, te iau… numa sa te scoli…». Asta-i ! De data asta trebuie sa se trezeasca la timp ! Scutura cutia cu rame, fericita, si-o intinde omului. «Ma duc sa ma culc, de-acu’…». Nea Fanica rade cu pofta, scutura din cap ca pentru a alunga niste musculite si continua sa sape.

Mergea prin iarba taioasa care-i ajungea pana la umeri, in spatele lui, calcand cu atentie in urmele lasate de cizmele mari de cauciuc in pamantul mocirlos. Erau imense urmele acelea, facea doi  pasi inauntrul uneia si trebuia sa-si faca un bun elan ca sa ajunga la urmatoarea. Era mai comod asa si se simtea in siguranta. Ajunsi pe malul raului, nea Fanica ii dadea si ei un bat cu un fir si un carlig si stateau alaturi ca doi oameni mari, ea, morocanoasa inca de somnul neterminat, ruland la bobite de mamaliga, el, rulandu-si tacticos o tigara fara filtru.

N-a prins nici un peste niciodata, fetita. Ii mancau pestisorii mici momeala. Nea Fane radea: «Las' ca trebuie sa hraneasca cineva pestisorii ca sa se faca mari....» Il tragea de maneca insa daca vedea bambina de pe firul lui miscandu-se, fiindca lui ii mai cadea barbia-n piept din cand in cand.

Tot ce prindea nea Fanica punea in traista. O geanta militara veche cu o tesatura teapana de atatea mocirliri si putind a peste incat toate pisicile de pe ulita il urmau cand se intorcea de la pescuit, chiar daca tolba era goala. Ajunsi acasa, nevasta-sa il lua in primire. Nu se stie de ce, dar de fiecare data il certa. Fetita nu intelegea nimic, dar  nici nu-si batea capul sa priceapa.  Era ca o usa care scartzaie ori de cate ori o deschizi. Termini prin a te obisnui. Stia ca nici el n-o sa raspunda, ca o sa se aseze pe marginea divanului din bucataria de vara si, dupa ce o sa-si scoata cizmele din picoare, o sa ofteze. Apoi, o sa se ocupe de peste.
Plita era fierbinte, nevasta terminase deja de gatit, asa ca nea Fane punea cercurile de fier la loc si arunca un pumn de sare. Pisicile asteptau in cerc in jurul ligheanului sa-si primeasca portia. Portia fetitei sfaraia deja pe plita.
(…)


In noaptea aceea m-a trezit mirosul pestelui prajit pe plita cu sare.  Focul era stins, iar cabana era scufundata in liniste si intuneric. Am intins mana dupa lanterna si am inceput sa-mi adun lucrurile. Bucuria si nerabdarea  pe care le simteam urcand in mine le-am recunoscut imediat. Erau ale ei, ale fetitei care sarea cu noaptea in cap din pat si se tupila prin fundul gradinii, taind in linie dreapta spre casa lui nea Fanica, cu inima batand in gat si speranta ca, de data asta, va prinde si ea un pestisor.
Mi-am tras vesta de salvare peste cap, eram prea grabita ca sa pierd timpul cu numeroasele centuri de para-si-ras-securitate. Colegul meu instalase deja echipamentele in barca, nu ne mai ramanea decat sa plecam in larg.
Motorasul electric sfaraia ca un motan pe soba si era cat pe ce sa adorm cand am simtit o …atingere. Am tresarit cu tot cu undita si am smuncit greutatea unduitoare de la capatul celalalt, o dulce forta centrifuga care nu avea ce sa caute acolo decat daca era vie. Da! era pentru prima oara cand fetita prindea un peste ! Un peste adevarat ! O frumusete de Doré, de doua palme, se zbatea pe fundul barcii !

«Jète-le à l'eau»
«Hein?... pourquoi...?»
«Il est trop petit»
«Quoi?!!! Tu me niaises !? C'est un gros poisson, voyons !»
«Non, je te le dis, il est trop petit, on ne mange pas ça...»
«Mais oui, on le mange, moi je le mange, je veux le manger, c'est pourquoi je suis ici, c’est mon premier poisson...»
«C'est ridicule, jette-le à l'eau, on prendra un vrai...»

L-am lasat in apa, dar pestele plutea cu burta in sus. Undeva, in lumea lui, lacul cazuse in cer, iar el inota printre stele. «Las' ca trebuie sa hraneasca cineva pestisorii ca sa se faca mari...
« Last Edit: Sunday 26 August 2012, 22:24:00 by phoenyx »
Salvează un copac ! Mănâncă un castor.


Offline Sheri

  • Full Member
  • ***
  • Location: Arad
  • Posts: 1.492
Re: Tiribomba cu capac
« Reply #1 on: Saturday 22 September 2012, 15:23:09 »
se dovedeste ca Julian Barbour are dreptate. Suntem 'time-capsules' oriunde ne materializam :)  Mi-a placut sa te citesc phoenyx!
ghiveci

Offline nicuprietenos

  • Hero Member
  • *****
  • Location: loco
  • Posts: 9.539
Re: Tiribomba cu capac
« Reply #2 on: Saturday 22 September 2012, 18:29:37 »
io v-am zis sa va apucati de pescuit.
Be the person your dog thinks you are.


Offline phoenyx

  • Sr. Member
  • ****
  • Posts: 4.972
Re: Tiribomba cu capac
« Reply #3 on: Friday 14 December 2012, 17:52:48 »
Sunt multe momente in viata in care ni se intampla niste lucruri infioratoare, care ne lovesc direct in frunte. E clar ca sub impresia momentului nu realizam decat ca e nedrept, ca e absurd, ca e o cruzime nemasurata din partea celuilalt sau a celorlalti, sau a Destinului, etc.
Cu timpul, insa, perspectiva se schimba.
Cand stai cu nasul lipit de o panza de Rembrandt, nu vezi decat niste linii si puncte. Tre sa te dai doi pasi inapoi ca sa ai imaginea de ansamblu. Asa zicea Fenderu', filozoful satului, si avea mare dreptate.
Mergem si mai departe cu imaginea asta :
daca te retragi inca 100 de pasi, o sa vezi o mare de tablouri, care formeaza ...linii si puncte.
iar daca te ridici destul de mult deasupra a Tot, vezi Oceanul din care faci si tu parte, si orice miscare a unui punct sau a unei linii, e o unda din care si tu esti o particula…


---------

Ma numesc Guy Turcotte

Nimeni n-a inteles de ce m-am reintors, dupa un an, sa traiesc in continuare langa omul pe care l-am gasit in pat cu amanta, care m-a ranit intr-un asa hal de am avortat copilul pe care-l aveam in pantece, si care a facut ca viata mea sa basculeze total. Moartea si tradarea ma aruncasera in cea mai neagra depresie, am abandonat scoala, mi-am pierdut serviciul… Un an de zile mi-a trebuit ca sa ma recompun din bucati si sa ma ridic de pe jos. N-am avut alt ajutor din afara decat familia si prietenii, pe atunci nu era moda sa apelezi la un medic pentru asta. Nici psihologi nu existau…

Nici macar eu nu intelegeam, atunci, cum de puteam fi «atat de proasta» sa ma intorc ! 
Niste fire invizibile ma trageau, insa, inapoi… era ceva mai tare decat mine.

Anul in care am stat deoparte, am avut timp sa fac doliul evenimentelor, sa ma analizez sa inteleg ce se intampla cu mine si sa pun frana in vartejul ideilor care mi se invarteau fara oprire in cap : De ce eu ? De ce mi se intampla mie toate astea !??? Cand m-am reintors, acceptasem ideea ca voi avea de compus cu aventurile extraconjugale ale sotului meu. Am  inteles ca nu e in puterea mea sa-l schimb, dar, in acelasi timp, stiam ca ma iubeste.
Asadar, am invatat sa ma protejez de detalii. Cand ii puneam pantalonii la spalat, nu citeam niciodata hartiutele pe care le avea prin buzunar. Le puneam pe marginea masinii de spalat si le lasam acolo, sa si le stranga el. Nu-l ascultam cand vorbea soptit  la telefon, si nu ma interesa sa «verific» daca e chiar plecat in delegatie sau e prin vreun motel cu noua amanta.

Adesea, intervenea cate o cunostinta, ca sa ma puna la curent… sa zicem ca nici discretia nu era punctul lui tare.
Cand vedeau ca raman indiferenta si zambesc, plecau probabil cu ideea ca-s tampita, pentru ca «accept» desi am fost avertizata, altii ma acuzau, chiar ca, aha!, esti si tu la fel, de-aia poti trai normal cu ideea asta. Nu, eu nu faceam «la fel», nu simteam nevoia. Descoperisem o forma echilibru interior in care actiunile celuilalt nu ma tulburau.

In acelasi timp, am invatat sa ma bucur pe deplin de minunatele momente, reale, de iubire profunda, pe care le traiam impreuna, de complicitatea extraordinara care exista intre noi, si indepartam orice gand care ar fi putut sa otraveasca aceasta fericire.
Stiam ca sotul meu are, probabil,  o problema pe care numai el singur va putea sa o rezolve, cu timpul. Stiam, de asemenea, ca e un om extraordinar, care va regasi singur echilibrul de care avea nevoie.
In ochii celorlalti, el se intorcea de la amanta, iar eu faceam abstractie si ii saream de gat si faceam dragoste. Eram, cu adevarat, fericita. Si el era fericit.
Poate cineva sa inteleaga ceva  ? Atunci, nimeni nu intelegea, in afara de noi doi. Mama mea suferea ca un caine, «in locul meu», caci evident se gasea mereu cineva s-o puna la «curent». Iar ea se «proiecta» prin mine. Avea si ea o lectie de invatat… dar nici asta nu era de resortul meu.

Dupa ani frumosi de relatie armonioasa si cinci de cand ni se nascuse baiatul, omul a incalcat o limita pe care n-ar fi trebuit sa o atinga.
A plecat in seara de Ajun, dupa un prieten care juca in fiecare an rolul lui Mos Craciun, si... n-a mai revenit. Ceea ce nu era o practica neobisnuita, doar ca de data asta nu eu eram cea care-l astepta, ci copilul.
Pustiul meu, bland si cuminte ca un inger, a adormit plangand, ca nu-l iubeste mosul, fiindca nu-i destul de bun… iar eu nu aveam cum sa-l consolez, dupa ce toata seara il asigurasem ca vine ! nu mi-a trecut prin cap ca omul ar putea pleca in vajaiala, pentru doua zile, cu sacul Mosului in portbagaj ! Nici macar nu puteam «mima» ca mosul nu-l uitase… i-am zis si eu prostii si povesti cu zane si mosi senili si obositi pana a adormit.
Doua ore mai tarziu, copilul meu inca mai suspina, prin vis.
Iar Mosul n-a mai venit. Am pus sub brad o scrisoare cu litere mari de tipar tremurate si patate, in cateva cuvinte simple, in care Mosul isi cerea iertare si explica de ce, anul asta, in mod exceptional, a lasat cadoul la bunici, fiindca n-au putut urca renii dealul pan' la noi, dar ca el, copilul,  era pe lista lui de copii cuminti si buni.
Dimineata devreme, buimac inca de somn, copilul a citit scrisoarea si a zambit. Apoi s-a intors spre mine : mergem la bunica !? «Drama» era terminata, copiii uita repede, ne-am imbracat si am facut turul bunicilor, unde Mosul lasase evident cate ceva sub brad…

Dar linistea mea era tulburata. Trebuia sa ma asigur ca nu se va mai repeta.

Cand omul meu s-a intors, doua sau trei zile mai tarziu, l-am anuntat ca am decis  sa pun la adapost copilul de o suferinta inutila, pe care era inca prea crud ca sa o inteleaga. Ii va fi mai usor sa se obisnuiasca cu idea ca tatal lui poate sa «apara» sau poate sa «dispara» daca alegem o garda partajata decat sa continuam sa locuim impreuna dand copilului aparentele unei vieti de familie «normale». Pactul meu de pace vizavi de comportamentele sotului meu  putea functiona foarte bine in doi, dar nu mai mergea si in trei. Iar al treilea, n-avea nici o vina.
Am hotarat asadar de comun acord sa divortam si, dupa Revelion, urma sa ma mut intr-un apartament inchiriat. Pana atunci, trebuia sa continuam totusi sa locuim impreuna, pentru ca nu aveam alta varianta. A luat dormitorul, eu sufrageria si ne-am continuat activitatile si bautul cafelei impreuna dimineata, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Copilul era, ca de obicei de Sarbatori, pe la bunici si alte rude care si-l disputau ca sa-l rasfete, unii mai tare ca altii.

Doua seri mai tarziu, cand m-am intors acasa, am intrezarit printre usi o femeie necunoscuta care trebaluia prin bucatarie. Purta capotul meu albastru, de matase. In baie, pe jos, erau aruncate niste haine care nu-mi apartineau : blugii, chilotii, maieul si un pulovar de PNA, in carouri rosii si albastre. Mirosea a aburi parfumati de spuma mea de baie.
In secunda aceea am simtit unda seismica urcand in mine, m-am clatinat si m-am prabusit, sufletul meu se spargea in tzandari : spatiul fizic, exterior,  intimitatea calda a caminului unde traisem cele mai frumoase momente cu omul meu si cu copilul nostru, nu mai exista. Dar facea inca parte si din mine, imi apartinea inca si mie ! ma simteam dintr-o data jefuita de o parte din suflet, ca si cum cineva mi-ar fi smuls o bucata din cosul pieptului si mi-ar fi calcat-o in picioare, am simtit ca-mi plesneste o artera, ca-mi plesnesc  neuronii in cap, ca fac implozie…
Apoi, totul s-a linistit. Doar o senzatie de vid, de teren viran unde toate constructiile se prabusisera si nu mai ramasese nimic in picioare…

Zece ani batuti pe muchie imi trebuisera ca sa ajung in acelasi punct de unde am plecat : in baie, cu buda in brate si cu nevoia fiziologica de a-mi avorta sufletul si de a-mi voma pantecele de viata care incepuse  sa miste, intr-un corp inert in care viata nu mai exista... De data asta, spre  norocul meu, nu eram insarcinata, astfel incat nimic cu adevarat dramatic nu s-a intamplat.

Din dormitor razbateau voci. Din bucatarie venea un miros de mancarica de fasole.

Ma intrebi daca mi-a trecut prin cap sa-i omor pe amandoi si apoi sa ma arunc de la etaj ?
Desigur ca mi-a trecut. Pentru cateva secunde mi-au trecut prin fata ochilor tot felul de scenarii, care de care mai oribile. Ma uitam la sticla de clor si ma imaginam otravindu-ma in plina noapte, dupa ce, in prealabil, i-as fi hacuit pe amandoi, in somn, in patul nostru conjugal, cu cutitul cu care transasem porcul mistret vanat anul trecut.
Mi-am pus manusile de cauciuc si am luat sticla de clor in mana. Am strans hainele straine, le-am aruncat in cada si am varsat apoi tot clorul peste ele. Apoi, am iesit pe coridor si mi-am pus paltonul. M-am intors de la usa, pentru o ultima privire in bucatarie. Un ceas de dama era asezat frumos langa chiuveta, alaturi de vasele spalate. L-am luat in mana, l-am privit, apoi l-am lasat usor sa cada in oala mea, unde clocotea mancarica lor de fasole.
Mi-am tras cizmele si am plecat.

Capitolul se incheiase definitiv.








Salvează un copac ! Mănâncă un castor.

Offline Rufus

  • Moderator
  • Hero Member
  • *****
  • Location: Schloss Adler
  • Posts: 27.596
Re: Tiribomba cu capac
« Reply #4 on: Friday 14 December 2012, 18:07:15 »
iar daca te ridici destul de mult deasupra a Tot...

de la distanta totul pare mai frumos: peisajele, tara de unde ai plecat, etc. Distantarea devine astfel doar o forma de a-ti pune ochelari de cal si sa vezi numai ce ti-ar putea conveni, ignorand detaliile observabile numai de aproape. O iluzie care nu poate dura mult timp. "The devil is in the details". Si a trai inseamna a te confrunta cu detaliile, nu a fugi de ele.
"Aquilla non capit muscas"


Offline phoenyx

  • Sr. Member
  • ****
  • Posts: 4.972
Re: Tiribomba cu capac
« Reply #5 on: Saturday 15 December 2012, 00:49:12 »
de la distanta totul pare mai frumos: peisajele, tara de unde ai plecat, etc. Distantarea devine astfel doar o forma de a-ti pune ochelari de cal si sa vezi numai ce ti-ar putea conveni, ignorand detaliile observabile numai de aproape. O iluzie care nu poate dura mult timp. "The devil is in the details". Si a trai inseamna a te confrunta cu detaliile, nu a fugi de ele.

Nimeni nu poate fugi de detalii. Ele compun viata de zi cu zi si marea parte nici nu le poti alege. Vin ele singure…  Si nici de distantare nu poti fugi. Timpul ne indeparteaza de noi insine cei care eram acum doua zile, doua luni sau douazeci de ani. Si spatiul te poate indeparta de anumite detalii. Cu departarea, nu mi se pare ca-ti pui ochelari de cal, ci dimpotriva, ti-i scoti. Poti sa ai, daca vrei si te intereseaza, o privire de ansamblu si sa intelegi tabloul general pe care l-ai lasat in urma ca sa stii ce nuante ar mai trebui schimbate in viitor, ca sa semene cat mai mult cu ceea ce ai vrea tu sa fie.

 Uneori te uiti in urma si zici ca si-a batut joc de viata ta un pictor avangardist… Dar si atunci, poate ca trebuie sa te indepartezi si mai tare ca sa intelegi care e sensul tabloului, poate ca-l tineai cu capul in jos... se mai intampla :)

Stam toata viata cu nasul in «detalii», ca ghicitoarele in zatul de cafea si ne straduim  sa le gasim ordinea logica, sa ghicim imaginea generala, despre care, de fapt, n-avem nici cea mai mica idee. Doar ne-o imaginam, ne-o proiectam noi asa singuri pe ecranul mintii, pornind de la pixelii colorati pe care viata ni-i scoate in fata. Uneori, suntem incapabili sa continuam jocul, pur si simplu nimic nu se mai potriveste cu ce credeam noi ca ar trebui sa fie tabloul final. Nimic nu mai pare sa aiba nici un sens. Dar asta nu inseamna ca imaginea nu-i acolo. Doar ca trebuie sa te opresti din joc si sa te dai macar doi pasi inapoi ca sa pricepi ceva din toate liniile si punctele alea. Si apoi, sa continui.

Daca "The devil is in the details", inseamna ca si ingerul tre sa fie undeva prin zona. Numa' ca tre' sa-l vezi. Detaliu: in timp ce scriu, afara se aud trompetele unui card de gaste salbatice. Oare vine primavara ? :)
Salvează un copac ! Mănâncă un castor.