tot un copy and paste:
''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''
"
“Pe miine la aceeasi ora!” - alegorie
Era pe scena, in mijlocul actului final si mintea-i incerca innebunita sa isi aminteasca cuvintele din script. Ar fi trebuit sa fie o replica importanta, care subliniata de mimica fetei si gesturile miinilor, ar fi dat un inteles adinc si filosofic piesei de teatru.
Dar, singurele cuvinte ce existau in el, erau : “ Am obosit!” si nu doar atit, ci erau inscrise printre neuroni, erau purtate prin singe, catre miini, picioare, gura….
Asa ca atunci cind a fost rindul lui la replica, singurul act ce l-a putut face a fost sa mearga si sa stea jos pe sofaua din centrul scenei, sa isi puna capul in miini si sa ofteze din rarunchi: “ Am obosit!”
Spectatorii au asteptat in liniste citeva secunde , incercind sa digere sensul acestor vorbe, sufleorul din culise incerca disperat sa sopteasca cuvintele necesare pentru a da o continuitate piesei de teatru, dar actorul era inlemnit in pozitia lui, mut si surd la ce se petrecea in juru-i. Era obsedat si subjugat de puterea acestor doua cuvinte.
Cortina a trebuit sa cada, spectatorii au aplaudat puternic, ovatiile au curs, dar doar din obisnuinta, caci actorul era celebru si doar simpla lui aparitie garanta o piesa buna, o seara nemaipomenita !
Iesind din cladire, spectatorii vorbeau intre ei:” Ce piesa de teatru ! A fost superb! Ca de obicei el a fost la inaltime! Ce inteles a dat cuvintelor: am obosit! Fantastic!”
Si totul nu era decit suprafata lina a unui lac, unde in adincime era furtuna, caci spectatorii erau de fapt frustrati, nu intelesesera nimic, dar le era rusine sa recunoasca asta, pentru a nu aparea prosti in fata celorlalti.
In culise, la fel ca si in afara, domnea un haos, bine ascuns de cuvinte si mastile fetelor invatate ca in fiecare zi sa joace un rol.
Actorii mai tineri vorbeau tare, cu gesture mari, intinse, menite sa atraga atentia :” …..ce joc superb! E un maestru al cuvintelor, al gesturilor tacute, al scenei!”
Actorii virstnici si cu experienta, taceau, uimiti si suparati de intimplarea petrecuta, dar cu zimbete mari incrustrate pe fetele lor.
Intr-un colt, regizorul avea o conversatie vehementa cu sufleorul:” Esti sigur ca te-a auzit?! Ti-am spus de nenumarate ori, ca ar trebui sa stai in partea stinga a scenei, stii bine ca maestrul nu mai aude bine cu urechea dreapta!”
“Dar am vorbit cu dinsul! Toate repetitiile au decurs bine si nu uita domnule regizor de celelalte seri, cind totul a fost bine, perfect chiar. Maestrul de fapt nici nu a avut nevoie de mine, pina in seara asta!” – a replicat sufleorul.
Noua lui sotie, o tinara frumoasa, cu mult spirit si pofta de viata in ea, si –a facut loc printre ei, minioasa si frustrata de intimplare. S-a indreptat vertiginos spre cabina principala, a intrat si a trintit usa in urma ei. Cu totii au auzit apoi glasul ei ridicat spre isterie : “ Cum ai putut sa ma faci de ris , chiar in seara aceasta? Ai ruinat sansa mea de a fi observata de un mare critic de la ziarul national! Acum vor scrie doar cum maestrul si –a uitat replica! Atit…atit…!
“ Te rog intelege, pur si simplu am obosit”- s-au auzit soaptele maestrului si apoi in tacerea din culise s-a auzit inca o data usa trintita si cuvinte scuipate cu dispret “ In seara asta vreau sa merg singura acasa! Nu mai am chef sa iesim nicaieri! Ai ruinat o seara perfecta!”
Incet, incet, actorii si lumea din culise s-au retras, luminile s=au stins si apoi tacere.
Si numai atunci , actorul a deschis usa cabinei, era cu haina pe umeri, fata nemachiata, parul vilvoi……era inscrisa in el o oboseala imensa, ce nu avea legatura nici cu anii multi ce ii avea si nici cu serile lungi din trecut, petrecute in teatru.
Cu pasi inceti, cu intreaga-I statura incovoiata si nedumerita, actorul s-a indreptat spre scena….incerca doar sa isi aminteasca ce s=a intimplat, sa recapituleze!
Din culise s=a desprins o umbra, s-a apropiat de el, l-a batut usor pe umeri si apoi in timp ce ii dadea o scurta imbratisare , i-a soptit: “ O sa fie bine, ai sa vezi, ai un pic de rabdare!”
I-a multumit si a lasat-o sa plece. Era prima sotie, actrita celebra si ea pina acum citiva ani de zile, cind deodata nu a vrut sa mai joace , sa mai accepte roluri, dar raminind o spectatoare fidela si avida de teatru si in special cind el juca. Se despartisera in termeni buni, ramasesera prieteni de-a lungul anilor petrecuti pe scena, in turnee, in culise. Nu o intelesese niciodata, dar ii apreciase jocul pe scena, valorile ca actrita, ca om.
Pentru prima oara in viata era nehotarit, pasii lui nu aveau nici un scop anume. Mecanic doar, infaptuia gesturile, miscarile facute de sute de mii de ori, pas dupa pas, inchisul si deschisul usilor,….iesirea din teatru….
Era ultimul in cladire. Portarul il astepta rabdator, tinind usa deschisa catre strada: “ Noapte buna, maestre!”
A raspuns la salut , doar inclinind capul si a facut citiva pasi pe strada. S=a uitat in jur si totul ii era strain.
Nu il astepta multimea de oameni ca sa il felicite sau fotografii spre care , in alte dati ar fi zimbit victorios, nu il asteptau ziaristii, gata sa rida la vorbele-i de duh!
Era singur in noapte, singur pe o strada luminata ici si colo de cite un bec chior. A realizat atunci pentru prima oara ca teatrul ar avea nevoie de ceva reparatii. Nu la intrarea principala, acolo totul era scaldat in lumina si arhitectura era opulenta, ci aici la iesirea / intrarea actorilor….!
A realizat ca nici macar nu are unde sa mearga, ca sa nu fie singur, asa ca sfios si-a indreptat pasii inapoi spre usa teatrului, a ciocanit si a intrebat portarul
“ Cum te cheama! Ai timp sa stam de vorba, la o tigare, poate?!”
“ Sigur ca da maestre! …si apoi cu glas molcom a inceput sa ii povesteasca despre intimplari petrecute ani si ani de zile in urma, intimplari ale altora, unele chiar ale lui insusi, dar uitate odata cu trecerea vremii.
S-a lasat actorul purtat de vocea blinda o omului de linga el. A ris la rindu=I la poantele altuia, s-a intristat sau a fost uimit pe masura ce povestile se depanau, spuse de altii de data asta.
S-a odihnit pentru prima data, dupa multi ani de zile, aici linga un strain, un strain care ii cunostea viata, probabil mai mult decit el insusi.
Pentru intiia data in multa vreme, a fost el insusi spectator si a reusit sa deschida ochii ca sa vada acele mici detalii , carora inainte nu le=a dat vreo importanta.
A fost uimit de graba cu care el insusi a alergat o viata intreaga spre ceva, care acum parea atit de iluzoriu…..uitind pe ici pe colo de acele mici detalii, care definesc, imbogatesc viata unuia si altuia….
S-a trezit din reverie, nici nu mai stia cind portarul a terminat de povestit, dovada a timpului indelungat petrecut impreuna, erau doar mucurile de tigari inca fumegind in scrumiera lor.
A zimbit fara noima si ridincindu-se, a salutat noul prieten
“ Pe miine, la aceeasi ora!”
“ O sa fiu aici, maestre!”
S-a indepartat actorul, nici grabit ca in alte nopti, dar nici pierdut ca mai inainte, ci ca si un om care in sfirsit a scapat de o grija, sau care a aflat ceva important…..
…………………………………………………………………………………………….
Si inca o data cortina s=a lasat, aplauzele si ovatiile au trecut de bariera sonora a zidurilor, au ajuns la portar ; acesta a zimbit in sinea lui si a oftat multumit:
“ Cineva a reusit sa mai treaca un hop!”
A mai ris in sinea-i, gindindu-se cum intimplarea de ieri, va fi istorie miine….si gindu-i s-a oprit aici, caci uimit s-a vazut imbratisat de maestru, in fata tuturor: spectatorilor, fotografilor, ziaristilor.
In brate i-a ramas un buchet imens de trandafiri si a auzit aceleasi cuvinte, de ieri:
“ Pe miine la aceeasi ora!”
“ Noapte buna maestre!”
"""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""
