Mircea Cãrtãrescu Era timpul florilor
cu vremea, ai capãtat statutul de mare putere.
cu trecerea timpului, mi-ai împânzit bulevardele de ambasade, consulate ºi reprezentanþe
iar azi, pe ºoseaua dorinþelor mele
îþi trimiþi ochii albaºtri ca douã mercedesuri spãlate proaspãt
cu parbrizele înfulecând frunziºul roz de castani.
ai devenit o mare putere strãinã.
din zodiac, sateliþii tãi mã fotografiazã în mii de poziþii, îmi spioneazã secreþia insulinei
iau interviuri pânã ºi trusei mele de bãrbierit
ºi îmi învrãjbesc de moarte numele cu prenumele, vârsta cu sexul
anotimpul cu troleibuzul, tiroida cu steaua
pe când în crivãþul de pink floyd îmi beau cu orbire cafeaua.
de-acum, pânã ºi ºoferului tãu mã adresez cu efendi
pânã ºi lustragiului tãu îi dau voie sã-mi zicã bãiete
îi spun da, massa, guleraºului tãu cu dantelã
îi croiesc ºi agrafei tale de pãr rochii din zeci de metri pãtraþi de vitrinã
vin într-un suflet când lenea ta clopoþeºte...
parcã eºti un pãun, cu bucureºtiul înfoiat în spatele tãu.
hoteluri clipind, damele pâlpâind, pietrele din pavaj absolvind cibernetica
ministerele, institutele, tarabele respirând pulberea aurie a cinematografelor dizolvate
în aer
amurgurile cele mai galbene
zorii cei mai negri
moartea cea mai statisticã rostogolindu-ºi buclele prin fundaþiile
ºi canalele ºi metrourile ºi anemia ºi stressul albastru
al magazinelor de radiouri, televizoare, pick-up-uri, casetofoane,
microfoane, discuri, cãºti, ºteckere, prize amestecate în saliva unei
nostalgii de culoarea locomotoarelor de serviciu încremenite lângã
peroanele gãrii obor
ºi pânã ºi pensionarii cântarelor de precizie
ºi toþi invalizii care vând ilustrate în relief ºi lozuri în plic
s-au lepãdat de mine pentru râsul tãu înþolit, sastisit,
inamic.
lasã-þi lumea ta uitatã,
aºterne un strat de pudrã peste imperiul tãu ieºit ca un coº pe tenul bronzat al amiciþiei
noastre
declarã-mã independent,
sã mã descurc cu rezervele mele de manioc, patate ºi tapioca,
converteºte-mã în ceva mai puþin dureros,
înveleºte-mã cu o floreascã mai caldã,
fluturã-þi pleoapa ca o scânteie electricã ºi îndoaie-þi genunchiul
ca sã îmi pot pune în fine pe roate
afacerea mea cu ezitãri colorate
în serile acelea care, zice-se mai revin...
(era timpul florilor
era anotimpul dragostei
era deceniul rãzboiului nuclear
era crima perfectã din zece mâine mititei
era ali-baba ºi cei douãzeci ºi patru de ani
era pieptul tãu gri trecând cu un decibel de rasã în zgardã
era o flacãrã de magneziu îmbrãþiºând o petardã.)
ai devenit, femeie, o mare putere strãinã.
ai devenit marea iubire a plãmânilor mei
ploaia mea te curbeazã în orice boabã, apartamentul meu este cutia ta de pantofi
þie îþi trimite în fiecare zi ura mea trandafiri cu bilet,
pre tine moartea te ilumineazã
imperiu bancar ºi discret,
cauciucatã zarazã.
