Acum, stiu !
Acum, pentru ca stiu, pot sa imi permit luxul de a-mi aminti de intrebarea care a revenit cu persistenta in anii din urma: “ Cum o sa stiu daca am imbatrinit?”. Raspunsurile au fost si pot fi multe si felurite, dar in mod sigur le uneste un atribut: sint foarte personale.
Nu am considerat ca incep sa imbatrinesc atunci cind am descoperit primele fire albe si nici macar mai tirziu, cind parul a devenit inspicat cu ele. Uneori in joaca mi-am vopsit parul pentru a le ascunde, alteori sfidam conventiile si il lasam in voia lui, albit, cenusiu, cui ii pasa de el, eram inca tinara!
Si nici macar atunci, cind, au inceput durerile in sale sau de picioare, nu m-am alarmat sau intristat, caci pentru mine nu au insemnat batrinetea. Rideam povestind celor din jur cum, intr-o dimineata, nu am fost in stare sa ma leg la sireturi.
Primele semnale de alarma le-am avut insa, cind, deodata, am realizat ca fiica si fiul meu au devenit adolescenti si mi-am pus intrebarea “ Cind au trecut 16 ani?” si cind in gluma, impreuna cu prietena mea cea mai buna, am facut socoteala la anii de cind ne cunoastem : “peste 20 de ani!”. Si pentru prima oara in viata, timpul a capatat o dimensiune reala si aproape m-am impiedicat , coplesita sub greutatea lui.
Dar si aici am reusit sa- mi recistig increderea intr-o tinerete eterna, caci numarul anilor, poate fi apreciat ca un concept matematic, deci este abstract, sens practic are doar in anumite contexte. Si atunci nu mi-a mai fost frica de numarul de ani….
Intr-o zi insa am renuntat sa mai caut, sa mai doresc, iubirea aceea totala si nebuneasca, pe care am cunoscut-o in anii de demult. A fost o renuntare treptata, a inceput cu o stare de oboseala imensa, o analiza minutioasa a iubirii si o constatare ca intr-o relatie nu imi mai este de ajuns doar ea, ci vreau si respect, prietenie, tandrete, o potrivire de interese.
Iar cind am inteles de ce ma reintorc, cu obstinenta, mereu spre trecut, de ce doar muzica parintilor mei sau cea din anii mei de adolescenta este cea pe care pot sa o ascult, care imi da placere, cind am inteles de ce pot accepta ca real si valoros doar imaginile vechi ale satului bunicii, ale oamenilor de atunci, a fost prea tirziu sa ma reintorc la tinara din mine si am acceptat ca am imbatrinit, ca fac parte si eu , alaturi de multi altii, din grupul batrinilor.
Daca sint trista?
Poate! E ca si atunci cind termini de citit o carte buna sau de vizionat un film deosebit: ai vrea sa prelungesti la nesfirsit clipa, sa pastrezi vii acele emotii si trairi, dar timpul se scurge si esti obligat prin legile naturii sa te inscrii in circuitul ei si sa treci mai departe
Nu sint nici posaca si nici suparata, incerc sa invat cine sint acum. E inca vie curiozitatea de a vedea ce se va intimpla, cum voi percepe tot ce este in jurul meu, considerind ca acum stiu!
