Aveam un prieten pe care-l caram dupa mine la cinematograf si care era exasperat: "Iar ma duci la un film din ala unde suntem numai noi doi in sala?!" ;D
Adevarul este ca-mi plac cu adevarat filmele care ma provoaca (mental sau/si senzorial), nu cele care-mi dau totul de-a gata. Asta nu inseamna ca n-am privit cu placere "The English Patient", e incontestabil un film foarte bun pe care l-as revedea oricand, dar... sufletul mi-a ramas la Blue, care e un film aproape fara poveste si fara cuvinte. Un film senzorial, in care trairile sunt sublimate in metafore vizuale si auditive, in planuri asupra unor obiecte nesemnificative, dar incarcate de energie simbolica. Mi se pare fantastic cum reuseste sa genereze trairi emotionale profunde pur si simplu din alternanta luminii cu umbra, a luminii albastre cu auriul de miere topita, din contrastul rece - cald al culorilor, din alternanta muzicii cu linistea sau din tonurile joase - inalte ale muzicii, tot filmul te poarta intr-un zbor si o prabusire in acelasi timp. Am vazut si revazut filmul cu multi ani in urma, mai multe imagini mi-au ramas in memorie, printre care cea a cristalelor albastre reflectate pe obrazul impietrit de durere a Juliei, ca niste lacrimi uriase pe care ea insasi este incapabila sa le accepte si sa le produca. Meritul este al regizorului, Kieslowski, dar pe undeva am intrezarit umbra lui Tarkovsky. Poate m-am inselat.
Revenind la Juliette Binoche, nici unul din filmele in care am vazut-o eu pana acum nu egaleaza eleganta imperiala a personajului pe care-l interpreteaza in Trois couleurs: Bleu.
Dar poate ca n-ar strica sa le revad pe amandoua, Hana si Julie. Mi s-a mai intamplat sa revad filme dupa ani si sa-mi schimb parerea.
Cred ca la Kieslowski o sa mai revin. Ce zici de "Decalogue" ?!
