http://www.evenimentulzilei.ro/article.php?artid=273006
SENATUL EVZ: Traditia esecului: un esec
21 Septembrie 2006
Horia - Roman Patapievici
Patapievici debuteaza in EVZ demontand teoria esecului la romani.
Se spune ca romanii au vocatia esecului. Cand nu au geniu, esecul lor e cotidian, anonim si face regula a ceea ce Constantin Noica numea candva, exasperat, "netrebnicia romaneasca".
Cand au geniu, constiinta esecului comun devine o filosofie ironica a istoriei. Cioran, care avea geniu, a dezvoltat o teorie a avantajelor ratarii, care ii arunca in esec si pe cei carora, de regula, le reuseste totul.
In Ispita de a exista (Paris, 1956), el spunea ca paradoxul de a fi roman este "un chin pe care trebuie sa stii sa-l fructifici, un cusur de care trebuie sa profiti".
Solutia consta in valorizarea esecului, cu acest argument sardonic: intrucat chiar si marile natiuni vor sfarsi prin a esua, romanii vor fi acolo, la capatul tuturor dezastrelor, pentru a le tine tuturor fostilor invingatori urmatorul discurs - Sunteti niste diletanti ai suferintei si esecului, nu ati stiut sa traiti cu ele: acum sunteti condamnati sa o faceti; noi, care am fost tot timpul specialisti consumati in arta esecului si in suferinta fara capat si lipsita de sens, va putem oferi acum, cand ati sfarsit si voi in esec, asistenta noastra fraterna: va putem invata cum sa va acomodati, multumiti si supravietuiti cu esecul.
Cioran, a carui reconfortanta ironie este adesea nebagata in seama de cititorii care se lasa furati de recuzita sa apocaliptica, ne-a aratat cu exemplul propriu ca vocatia esecului este altceva decat constiinta lui si ca, din perspectiva acestei distinctii, romanii nu sunt mai mult condamnati la esec, decat raman atasati, din motive obscure, de constiinta ca orice ar face esueaza.
Ei bine, nu orice ar face esueaza. Zilele acestea se desfasoara la Bucuresti (20-23 Septembrie) Congresul European de Istoria Religiilor, cu tema "Istoria religioasa a Europei si Asiei": cel mai important congres de istorie a religiilor din Europa are loc pentru prima oara in Europa de Est, iar locul ales pentru a intregi Vestul cu Estul a fost Bucurestiul.
Faptul este simbolic chiar si dincolo de imprejurarea ca in 2007 se aniverseaza o suta de ani de la nasterea lui Mircea Eliade, iar anul acesta masuram douazeci de ani de la moartea sa: este simbolic in special pentru ca tara in care "Asociatia Europeana pentru Studiul Religiilor" a ales sa-si desfasoare al saselea congres este una in care nimic nu merge, totul se amana, cuvantul dat nu se respecta, termenele sunt nesocotite, iar evenimentele esueaza.
Ei bine, nu doar ca in aceasta tara a tuturor balbaielilor au sosit deja 250 de savanti din peste 30 de tari, dar institutia careia i s-a facut creditul de a organiza la Bucuresti Congresul este una privata, si anume "Asociatia Romana de Istoria Religiilor".
Meritul organizarii acestui congres revine unui grup de patru tineri, Eugen Ciurtin, Gabriela Cursaru, Mihail Neamtu si Mihaela Timus. Pe trei dintre ei i-am cunoscut prin ‘97-’98, ca studenti ai scolii de vara de la Tescani. Erau inepuizabili - ca verva, energie si eruditie. Ceea ce ii facea insa singulari era inclinatia lor de a fi eficace.
Din nimic, sfidand tembelismul administrativ si dand lectii inertiei institutionale, au creat, legalizat si impus (e drept, mai mult peste hotare, decat acasa) "Asociatia Romana de Istoria Religiilor", prima care profesionalizeaza cercetarea de istoria religiilor in tara care i-a dat pe Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu si care nu s-a invrednicit inca sa aiba o catedra de istoria religiilor.
Universitatea i-a ignorat, institutele de cercetare n-au vrut sa stie de ei. Unii i-au persiflat, altii i-au privit cu neincredere. Dar ei au continuat sa lucreze, sa organizeze si sa se auto-construiasca institutional.
Nu stiu de unde au luat banii pentru editarea revistelor Archaeus si Studia Asiatica, nu stiu de unde le-a venit energia, nu-mi pot imagina cum au suportat privatiunile saraciei personale si cum si-au invins dezgustul care il cuprinde pe oricine vrea sa faca ceva bun in Romania si care constata pe pielea lui cateva lucruri descurajante: ca ii trebuie eroism pentru a face lucruri care, in Occident, pretind insusiri normale; ca ducerea la bun sfarsit a obiectivelor cele mai banale pretinde cheltuirea unui efort disproportionat; si ca, la noi, daca reusesti, esti suspectat; daca esuezi, esti batjocorit; iar daca ai facut ceva, dar nu ti-ai atins chiar toate obiectivele, esti judecat ca un netrebnic si condamnat ca un infractor.
Ei bine, pe toate acestea le-au invins tinerii savanti grupati in "Asociatia Romana de Istoria Religiilor". Au realizat lucruri importante, acolo unde toata lumea le-a prezis esecul.
Acum, ca au adus la Bucuresti floarea istoricilor religiei din toata lumea, toti ne putem mandri cu succesul lor. Dar nu trebuie sa uitam ca, intr-un sens, succesul e numai al lor, care au indraznit, iar esecul e al celor care s-au indoit, chibitand superior de pe margine. Caci izbanda lor ilustreaza cuvantul apostolului: "Dumnezeu a ales lucrurile nebagate in seama ca sa le faca de ras pe cele tari".
