Ce vi s-a parut cel mai greu
Ce v-a durut cel mai tare
Care sunt, cum arata, cat dureaza si daca exista solutii
1. Cel mai dificil mi s-a parut, la inceput, sa ma obisnuiesc cu stalcirea limbii de aici. Adica, nu mi s-a parut franceza o limba greu de invatat (cred ca problema in cazul meu era ca o cam stiam, numai ca o stiam pe aia de prin carti, nu pe cea de pe marginea drumului). Frate, cand ii auzeam pe dragii chebecoazi turuind, mi se parea ca au trei prune in gura, nasul infundat si gramatica uitata prin ghiozdanelul de la gradinita. Dupa o vreme insa, mi s-au desfundat mie urechile si am inceput sa-i inteleg ca se refereau la un plural chiar si atunci cand conjugau verbul la singular (ce sa-i faci, limba lor nu le permite sa sesizeze la urechiusa cand e singular si cand e plural, dar nu-i bai, ca si romanii pronunta in franceza, in cele mai multe cazuri, ca si cum ar fi vorba de un substantiv feminin, chiar si atunci cand vor sa exprime unul masculin). Cum spuneam, dupa un timp, altceva mi s-a parut dificil, anume cum sa-i spun cuiva ca ma calca pe bombeuri, fara ca individul respectiv s-o ia ca atac la persoana. M-am tot straduit si m-am tot caznit. Am tot incercat eu cu political correctnessu' , dar n-am avut nici o sansa. Intr-un final, cand reusise persoana cu pricina sa ma cam bage in corzi, mi-am amintit de o veche vorba romaneasca pe care i-am servit-o in graiul original. De teama adminului, nu indraznesc sa repet aici cele spuse atunci. Interesant este ca persoana a ramas siderata si, astfel, am avut si eu ocazia sa-i spun ca uite asa si pe dincolo si pana cand, pai, pana cand? In mod paradoxal, din clipa aceea parca am capatat si eu consistenta fizica in fata persoanei respective. A inceput, daca nu sa ma respecte, caci s-ar parea ca notiunea asta are alte semnificatii pe aici, macar sa tina cont de existenta mea si evita ca dracul tamaia sa ma mai calce pe bombeuri. Asa, frate, mai pot si eu respira! A se retine, insa, ca nu recomand procedeul meu nimanui.
2. Ehe, asta e intrebare delicata, caci durerile emigrantului, luat generic, sunt multe si marunte atunci cand e departe de locurile stiute si indragite. Doare teribil distanta mare fata de cei dragi, doare raceala si stupiditatea unora de pe aici (si nu ma refer musai la chebecoazi, caci orice natie isi are reprezentantii sai de vaza). Doare, e drept, dar trece, caci orice necaz sau suspin ai avea, se gaseste mai mereu cate un umar pe care sa poti sa plangi in tihna: partenerul de viata, prietenii pe care , intr-un tarziu, ti-i faci aici. Ajungi sa intelegi sensibilitatile localnicilor si incerci sa nu le atingi. Ajung si ei sa iti cunoasca sensibilitatile si sa nu incerce sa invarteasca pumnalul in rana. Adesea, dai marunt din buze cand te izbesti de lucruri care nu-s chiar pe rostul lor si faci front comun cu colegul chebecoaz, care se indigneaza mai tare decat tine cand constata aceleasi lucruri aiurea. Te mai indispune, pe ici pe colo , cate un functionar al guvernului la care ajungi cu vreo durere de venetic pe meleag strain, dar te opresti, tragi aer in piept si incerci sa-i explici omeneste ce vrei si ca e imposibil sa nu existe solutii. Dupa ce se uita o vreme la tine a nepricepere (si n-am certitudinea ca a ajuns vreodata sa priceapa), face el ce face, intreaba el pe cine intreaba si gaseste macar un simulacru de solutie.
