#9
Ziua de vineri 8 Martie a fost pentru mine mult prea greu de dus.
Adica oi fi eu mica si tare, ma dau rotunda cat incape, da la un
moment dat am simtit ca nu mai rezist, ca mi se taie genunchii si ma
scurg din picioare. Dar sa incep cu inceputul.
Daca am fost cocos, asa imi trebuie. Pornesc dis-de-dimineata cu
vioiciune catre firma Kone, (
www.kone.com) aflata undeva in sud-
vestul orasului, dupa calculele mele cam intr-o ora ajungeam. Am
plecat la 7.15 si la ora 8 am ajuns la statia finala de metrou, de
unde mai aveam cam 15 min. cu autobuzul. De ce sa ajung acolo la 8.15
si sa frec menta pe afara? M-am oprit la o cafenea, mi-am luat un
ziar si am zacut vreo 20 minute pe acolo. Apoi am luat autobuzul si,
conform calculelor, la 8.35 eram la intersectia celor doua strazi
unde adica era firma. Inspectez cele patru cladiri din intersectie,
nici una nu era Kone. Era 8.40. O iau si inspectez fiecare a doua
cladire de pe fiecare parte a intersectie – nici urma de kone. Era
8.50 si mie imi venea sa urlu, apa curgea de mine si nu stiam ce sa
mai fac sa imi pastrez calmul. Nu mai aveam timp sa inspectez fiecare
a treia cladire. In mintea mea isi faceau loc o multime de ganduri de
disperare: am sa intarzii, am sa pierd interviul vietii mele, de ce
nu am retinut adresa exacta, de ce nu am venit cu o zi-doua inainte
sa localizez firma, de ce m-am oprit la metrou sa beau cafea etc. Dar
le-am alungat pe toate, pentru ca trebuia sa gasesc o solutie, nu sa
imi plang de mila. Imi iau inima in dinti si intru la prima cladire
si ma duc direct la receptie. Ii spun in doua vorbe problema mea
receptionerei, care spune ca nu stie unde e Kone dar sare ca arsa si
incepe sa dea telefoane pe la diverse persoane din firma care mai
umbla prin oras. Nimeni nu stia de Kone. Ma gandeam sa sun la
agentie, dar slabe sanse sa gasesc pe cineva inainte de ora 9. Atunci
zaresc cartea de telefon pe birou in spatele ei. Bingo! Era 9 fara 5.
Cauta tipa si gaseste Kone, adresa exacta si imi arata in ce directie
este. Si am gasit-o, la patru cladiri de la intersectie, ceea ce pe
aici inseamna vreo cateva sute de metri, la ora 9 fix intram pe usa.
Dar cred ca am doborat recordul personal la alergat viteza. Eram
leoarca, m-am oprit inainte de a intra la receptie sa imi trag
sufletul. Noroc de aerobica mea de la Iasi, ca in cateva secunde
aveam respiratia aproape normala. `Am o intalnire cu Michael Tominac
pentru job interview' zic. `Inca nu a ajuns, ia un loc'. Incepeam sa
imi revin, m-am dus la baie, mi-am spalat si pudrat mainile (nimic nu
e mai neplacut decat sa dai mana cu o persoana cu mainile
transpirate).
Si a venit Michael, un tip la vreo 35 de ani, caucazian, mic de
statura si solid, ne-am placut reciproc din primele clipe. Interviul
a decurs cum nu se putea mai bine. Am fost foarte relaxata –
rectific, am parut foarte relaxata, de parca eram 100% sigura ca voi
obtine slujba, ceea ce nu era prea departe de adevar – eram cam 75%
sigura. Am dat raspunsuri ca la carte, de m-am uimit pe mine insami,
parca jucam in filmele americane. Aici trebuie sa ii platesc copy-
right lui Roger, ca pe el l-am citat de multe ori. Si siturile de
internet cu ce sa faci si sa nu faci la un interviu – am respectat
toate conditiile. Bine, eram in elementul meu – contabilitatea – si
cum trebuie sa vorbeasca, sa se poarte si sa gandeasca un viitor
contabil destept, care sa lucreze fara sa se utie la ceas si foarte
calm si sigur pe el. Interviul a durat o ora si un sfert. Avem o
lista completa de intrebari la care eu raspundeam si el nota
raspunsurile pe hartie. La urma, a chemat un tip care a vorbit cu
mine in quebecoise – am inteles tot ce m-a intrebat (nu degeaba m-am
uitat la Radio Canada – canalul tv al Quebecului), I-am raspuns,
probabil cu ceva greseli, dar se pare ca am trecut testul.
Luni la 10 m-a programat la interviu cu Seful Contabil – Gary
Robertson.
Am plecat de acolo plutind in al noualea cer. Dar consumul nervos,
intelectual si emotional a fost enorm. Imi venea sa dorm. Conditiile
sunt best – angajare permanenta, cu full benetits peste trei luni –
asigurare de viata, medicala suplimentara si dentala. Plus tot felul
de prime, bonusuri si premii. Va mai dau amanunte daca si dupa ce
primesc slujba.
Si ajung acasa. Gasesc un mesaj pe telefon de la prima agentie, ca au
o slujba pentru mine. Ii sun imediat si imi zic ca e un contract pe
doua saptamani, incepand de luni. `Sigur ca da', zic, dar luni nu pot
veni. (In gandul meu, si intr-o alta zi, cand va trebi sa ma
intalnesc cu Presidentul de la Kone). `Pai asta e o problema', zice
tipa. Le-am spus adevarul, de ce nu pot veni. A zis ca nu e nici o
problema, ca nu pot sa imi dea totusi mie contractul, dar daca nu am
raspuns pozitiv sa ii sun. Nu pot sa descriu ce senzatie am avut. Am
refuzat un job din cauza interviurilor cu Kone. `Sper sa merite', imi
zic, si imi venea sa crap de ciuda. `Poate raman si fara una si fara
alta'. Dar oricum, mai asteptam un raspuns de la Lyreco, pentru
postul de la Marketing, asa ca eram oarecum linistita.
M-am dus pana la agentie sa imi ridic ultimul cec si am luat
autobuzul pana la ei, prin super-cartierul intitulat "Scarborough".
Am crezut ca am sa vomit in autobuz. Era plin de negri si indieni
care miroseau atat de greu si de puternic, de la mirosuri naturale
foarte ciudate si variate, fum de la autobuz care venea mai mult
inauntru decat afara, pana la toata lista de bucate, inclusiv ulei
prajit de 10 ori si fum statut de marijuana. Cunosc mirosul, ca pe
hol la Cristi si Beatrice miroase a fum de marijuana – cica la subsol
se aduna copiii si fumeaza. Am ajuns acasa terminata.
Nu apuc sa imi trag sufletul, suna Lyreco. Nu am primit postul pe
marketing. `Nasol, ma gandeam, acum depind de o singura posibiltate,
si se cam clatina pamantul cu mine'. Ca sa puna colac peste pupaza,
zice "dar avem o slujba temporara de Customer Service, daca
vrei". "Sigur ca vreau", deja incepeam sa ma simt mai bine. Si vine
bomba: "Incepe luni". Am crezut ca ma pierd cu firea. Am tras o data
aer in piept, si cu cel mai romantic posibil zambet in jurul capului,
ii spun tipei ca astept un raspuns la un alt interviu la care nu stiu
daca am sanse, raspunsul il primesc abia vineri si nu as vrea sa ii
incurc pentru o saptamana dupa care sa plec. Nu poate astepta pana
vineri cu slujba?" "Nu" zice. "Imi pare rau", zic. Numai eu stiam ce
rau imi parea. Nici nu am mai cerut amanunte, ca ma ofticam de
pomana. "Dar daca nu te angajezi, sa ma suni sa te am in vedere in
continuare". "Multumesc si va doresc un week-end minunat".
Mi-am revenit foarte greu. Am mizat totul pe o carte, am luat decizii
in fractiuni de secunda, am refuzat foarte elegant doua slujbe si am
jucat un teatru de care nu ma credeam in stare. Am adormit lemn, un
somn greu si fara vise.
Trebuie sa ai nervii foarte tari aici, dar am convingerea ca te
obisnuiesti.
Am sa va povestesc maine de ziua de sambata – drive-test cu Chrysler
Interpid, mall-ul din Missisauga, alimentara chinezeasca si magazinul
Italian specializat pe branzeturi.
Sunt intr-adevar in Canada.
