Topic: Victimizarea la romani

[nasti]

Aoleu și vai de mine

A te plînge este ceva absolut uman. Firesc, aºadar, toþi avem nevoie, din cînd în cînd, sã ne descãrcãm, sã ne vãitãm ºi sã fim alintaþi. Sã fim þinuþi în braþe nejustificat, în ciuda a oricît de puþin ar cîntãri motivaþia, toþi vrem ºi sîntem îndreptãþiþi, la un moment dat, sã fim rãsfãþaþi cu cîte un „of, sãrãcuþul de tine“.

Problema intervine însã cînd permanentizãm ºi extindem acele clipe de egocentrism extrem. Cînd, tentanþi de beneficiile autocompasiunii (simpatie din partea celorlalþi, inactivitate din partea noastrã), transformãm neputinþa în sport naþional, justificînd-o din rãsputeri cu autovictimizarea. Complãcîndu-ne astfel, în masã, teoriilor conspirative conform cãrora nu avem cum lupta contra forþelor ancestrale mult mai puternice decît propria voinþã, trecem mult prea lesne graniþa dintre tînguialã de mucava ºi tragedia realã, riscînd sã aruncãm ºi problemele serioase, pe care le putem rezolva, în acelaºi derizoriu al incapacitãþii de a acþiona. Cînd discursul oficial al autovictimizãrii este suþinut la tribune, în acelaºi registru „nu noi sîntem de vinã – ceilalþi“, aceºti „ceilalþi“ devin duºmanii declaraþi ai întregului popor ºi, tratîndu-i ca atare, luînd observaþiile lor drept afront personal, nu facem nimic altceva decît sã batem pasul pe loc ºi sã ne comportãm asemeni bolnavului lui Molière.

Mi se spune cã repertoriul lamentãrii existã ºi în alte þãri. Italienii, de exemplu, ne-ar egala într-ale vãicãritului. Diferenþa e însã cã noi nu ne mai putem permite apatia indusã de acel dolce far niente al victimizãrii. Dacã la ei autovictimizarea tinde sã rãmînã discuþie, la noi se sedimenteazã social, cimentîndu-ne în negura istoricã: „noi, românii, am stat mereu în calea vitregiilor sorþii“, obligîndu-ne la o imobilizare generalã susþinutã ºi de figurile politice.

Bunãoarã, fostul preºedinte Iliescu e o veºnicã victimã netratatã, care, aruncînd mereu blamul în altã ogradã, reuºeºte sã se scoatã basma curatã din orice, laolaltã cu comunismul (care nu a fost rãu în concept, ci în aplicare). La fel, la mineriadã el doar a ajutat la plantarea panseluþelor, vina aparþinînd de fapt aºa-ziselor victime, huliganilor ºi elementelor destabilizatoare. ªi cum victimizarea e un tãrîm propice imaginarului, în timp s-a dezvoltat ºi categoria victimelor autoproclamate. Cele care, mai îndemînatice în a trage sforile, pareazã – de la bun început cu autocritica – o palmã binemeritatã pentru o treabã prost fãcutã, cerºind simpatie, plusînd la cacialma, mizînd pe bunul simþ al samariteanului. Bãsescu, aidoma personajului lui Muºatescu care într-un acces de sinceritate cere votanþilor sã nu-l voteze, pentru cã nu meritã, îºi face autocritica de fiecare datã cînd aceastã atitudine îi aduce un cîºtig. Sîntem aºadar, împreunã cu politicienii noºtri de vîrf, toþi niºte victime în absolut, fie cã aruncãm blamul, fie cã ni-l asumãm? Ce ne mînã pe drumul vãicãrelii? E ºiretenie sau sentiment de insuficienþã? Sã fie mai facil discursul stagnant al autovictimizãrii, sau – din contrã – devine o piatrã de moarã? Cert e cã la aproape douãzeci de ani de la Revoluþie, suferim încã, în masã, tineri ºi bãtrîni, de traumele de netratat ale comunismului, devenit cel mai recent ºi mai modern punct de reper pentru a justifica apatia începutã cu un oftat prelung ºi terminatã cu scuza de rigoare.

Dar, mai presus de toate, în amalgamul de oftãturi ºi sãrãcisme, cît de mult (ne) pierdem?

Trãgîndu-ne nasul de la atîta bocit ºi suspinat, nu riscãm oare sã uitãm cã uneori problemele noastre nu sînt întotdeauna cele mai mari ºi cã vãicãreala de mucava seamãnã mai mult cu un parfum de lux dat peste transpiraþie?

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=202&cmd=articol&id=7294

[nasti]

Victimizarea, la ei și la noi

La intersecþia dintre spaþiul ºtiinþelor sociale, al dreptului sau al psihologiei îºi fac brusc apariþia unele cuvinte care reuºesc mai bine decît altele sã se instaleze în vocabular, fiind acceptate apoi cu uºurinþã atît de cãtre specialiºti, cît ºi de publicul larg. Mai apoi, urmeazã inserþia „naturalã“ în limbajul curent, transformarea rapidã în repere inconturnabile. Unul dintre aceste cuvinte cu destin miraculos este „victimizare“. Derivat din latinul victima, el apare pentru prima oara în limba francezã în secolul al XV-lea. Preluat de limba englezã (victimization), cuvîntul reapare în limba francezã sub forma victimisation ºi, într-o formã relativ apropiatã, în limba românã: victimizare. Astãzi, cuvîntul a intrat în vocabularul curent, fiind utilizat de cãtre toatã lumea, de la „vlãdicile“ academice ºi ONG-iste pînã la „opincile“ din mass-media, dar este departe de a produce consens. „Victimizare“ este mai mult decît un cuvînt-capcanã, plastilinã semanticã utilizatã în funcþie de ideile ºi interesul celor implicaþi. Este un concept care, cel puþin în Occident, a scãpat de sub control, devenind o adevãratã capcanã, atît pentru cei care-l folosesc ca armã pentru a revendica statutul de victimã, cît ºi pentru cei ce produc victime. „Victimizare“ are o imensã încãrcãturã emoþionalã, ajungînd în anumite situaþii sã structureze comportamentul unor întregi clase sociale (a se vedea în acest sens Emotion, Social Theory and Social Structure, J.M. Barbalet, Cambridge University Press, 1998), fapt ce se întîmplã mai ales în perioadele incerte ce preced marile conflagraþii mondiale sau atunci cînd întreaga societate este în crizã. Amintiþi-vã de perioada convulsiilor din februarie-iunie 1990, cea a mineriadelor, un exemplu printre atîtea altele...

„Victimizare“ intrã timid în vocabularul politic anglo-saxon la începutul anilor ’70, desemnînd un grup de indivizi restrîns ca numãr, dar care luptã cu energie, mai ales pe cãi juridice, fie pentru recunoaºterea unor drepturi colective (cum ar fi, de pildã, emanciparea negrilor americani), fie pentru a face cunoscute prejudicii ºi injustiþii „istorice“ suferite de-a lungul vremii, clamînd recompense diverse – materiale, dar mai ales simbolice. Tot în aceastã perioadã, cuvîntul se rãspîndeºte în vocabularul psihiatriei ºi al psihologiei, în descrierea traumatismele suferite de cãtre victimele agresiunilor psihice, dar ºi în vocabularul curent al ºtiinþelor sociale, ce cautã sã defineascã mai exact statutul de victimã ºi „prejudiciul“ echivalent suferit. Poate fi însã suferinþa recompensatã în bani? – iatã doar una din întrebãrile delicate ridicate de statutul de victimã.

De la jumãtatea anilor ’80, termenul începe sã-ºi arate adevãratul potenþial legat de feþele lui Ianus. În Statele Unite, se vorbeºte de apariþia unui interesant fenomen, false memory recovery syndrome (sindromul falsei memorii regãsite). Autorii farsei: psihoterapeuþi fãrã scrupule, ce ºi-au ajutat pacienþii sã „rememoreze“ false abuzuri sexuale din copilãrie ºi adolescenþã, în schimbul a diverse reparaþii materiale. S-a declanºat o adevãratã isterie legatã de presupuse abuzuri sexuale ale unor preoþi catolici asupra copiilor, ceea ce a avut ca efect o scãdere dramaticã a numãrului pãrinþilor ce îºi îndrumã copiii cãtre catehismul obligatoriu.

Mai aproape de noi, în Franþa au proliferat cu rapiditate asociaþii de protecþie a copiilor abuzaþi sexuali (cu eºecuri juridice rãsunãtoare), asociaþii de protecþie a indigenilor, a victimelor atentatelor, a victimelor accidentelor domestice – ºi lista poate continua. Desigur, mare parte din aceste asociaþii au permis ca legislaþia sã evolueze pentru a acorda o justã reparaþie victimelor, acolo unde este cu adevãrat cazul. Dar exacerbarea victimei a avut ºi efecte perverse. Mai exact, statutul de victimã este pus în valoare, a devenit chiar un model. Victima este valorizatã, atrage toate simpatiile mass-media, i se recunosc cu multã uºurinþã drepturi pentru dobîndirea cãrora alþii trebuie sã lupte din greu. În cazurile extreme, victima se confeseazã în public contra unor imense sume de bani, culme a delirului voyeurist contemporan – aºa cum s-a întîmplat, de exemplu, cu îndelung sechestrata adolescentã austriacã Nataºa Kampusch.

A urmat aproape firesc acuzaþia de „victimizare“, bazatã pe contestarea abuzului. Statutul de victimã versus acuzaþie de victimizare, ideea cã cei care promoveazã ideea de „victimizare“ sînt persoane ce doresc avantaje sociale ºi politice doar pe baza autonomiei de necontestat a propriului cuvînt ºi propriei maniere de a reacþiona. Or, un astfel de discurs a atras imediat reacþii violente din partea celor ce-ºi revendicã pe drept cuvînt statutul de victimã, care l-au perceput ca o presiune suplimentarã exersatã asupra lor cu scopul de a-i fixa în aceastã posturã. Cercul se închide, dar disputa dintre victime ºi adversarii victimizãrii este departe de a se încheia. A devenit dificil sã denunþi adevãrata nedreptate, sã-i identifici pe cei responsabili ºi sã lucrezi pentru necesara transformare socialã ce pune capãt acestei stãri de fapt. Avem un specific al statutului de „victimã“ în România? Cred cã percepþia subiectului în România (cu variantele banale gen „arbitrul ne furã pentru cã sîntem români“) are prea puþin de-a face cu cea din Occident. Noi avem mai degrabã stigmate naþionale, înþelese ca o definiþie extremã a etnicitãþii româneºti care ºi-a gãsit în Emil Cioran un apostol de geniu, fragmentar ºi apofatic. Nu trebuie amestecat deci modelul identitãþii naþionale stigmatice (teoretizat de sociologul Erving Goffman) cu victimizarea în varianta sa românescã – ceea ce mi se pare ºi piatra de încercare a acestei teme. Cel mult, victimizarea în variantã româneascã „popularã“ mi se pare a fi o vulgarizare extremã a stigmatelor noastre naþionale, de extracþie istoricã ºi ontologicã, bazatã pe autoderiziune ºi detaºare. Scandalul mediatic izbucnit ca urmare a situaþiei dificile ºi delicate a romilor din Italia mi se pare cã intrã ºi el în logica româneascã a victimizãrii, prezentatã mai sus, atît prin maniera de prezentare a crizei, cît mai ales prin concluzia finalã, de tip stigmat, ce a rezultat: „nu sîntem þiganii Europei“.

Revenind la discuþia iniþialã, existã mai multe motive ce explicã diferenþa de abordare ºi de discurs „victimã-victimizare“, între „ei“ ºi „noi“, din care voi enumera succint doar cîteva. În primul rînd, noi am fost decuplaþi de cãtre comunism, timp de decenii, de la discuþia academicã ºi a mass-mediei asupra subiectului. Societatea civilã din România nu are prioritãþile ºi forþa celei din Occident – mai ales multe ONG-uri din domenii sensibile. Iar acolo unde sînt cu adevãrat cauze grave de apãrat, bazate pe discriminare sau pe necunoaºterea unor probleme delicate, ONG-urile reacþioneazã deseori „sectar“, cu pasiune ºi emoþia bovaricã a începãtorului, suscitînd incomprehensiune, uneori chiar teamã, la nivelul maselor.

Un alt aspect esenþial: în România ne scãldãm într-o culturã a memoriei diferitã faþã de cea din Occident. Acolo, atenþia acordatã anumitor categorii de victime ale Istoriei a devenit ceva firesc, noi încã mai cãutãm adevãrul ascuns al anumitor evenimente traumatice. Avem prea multe probleme memoriale nerezolvate, pentru a mai avea timp ºi de victimele în sine. Atîta timp cît nu se vor accepta ºi cunoaºte în detaliu evenimente tragice din istoria noastrã recentã (cum ar fi, de pildã, Transnistria, dar ºi teroarea comunistã) nu vom putea accede la o conºtiinþã istoricã mai liniºtitã. Ea ne-ar permite sã abordãm diferit binomul „victimã-victimizare“, sã identificãm just ºi cu onestitate cine a fost victimã ºi cine cãlãu.

Lista ar putea continua. Este dificil sã gãsesc un final pentru acest articol; încerc totuºi, „deturnînd“ un proverb faimos: nu „victimizarea“ face o societate, dar, în mod sigur, felul în care ne raportãm la aceast aspect esenþial al postmodernismului ambiant spune multe despre societatea în care trãim. ªi despre ceea ce sîntem cu adevãrat.

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=202&cmd=articol&id=7299

[nasti]

Istoria secretã a rãului românesc

Victimologia românã are doi adversari foarte incomozi: istoria. Nu reuºim, adicã, sã desfacem, raþional, suma evenimentelor trecute, în istoria binelui ºi în istoria rãului românesc. Lucrãm cu ideea generalã de „istorie“ pe care am convertit-o într-un recitativ nevrotic, într-un fel de a vorbi obsesiv ºi circular despre patimile românilor. Acest obicei de „popor necãjit“ e, de fapt, o manevrã foarte abilã de „mincinos instruit“, un act de autopropagare încãrcat de patologie. El permite subiectului sã iasã în lume sub altã înfãþiºare, sã îºi proclame calitãþile, în afara palmaresului istoric propriu-zis care zace deformat, dacã nu sfãrîmat, în legendã. Realitatea istoricã a devenit, astfel, sub presiunea istoriografiei oficiale ºi a mitologiei publice româneºti, un document aproape irecuperabil, dar ºi un autoportret în care mentalitatea naþionalã îºi expune resorturile. Vrem, adicã, sã spunem, în mod repetat, ceva foarte neadevãrat despre istoria noastrã ºi reuºim, astfel, sã spunem ceva foarte important ºi în neregulã despre noi. Încercãm sã mutãm centrul rãspunderii cît mai departe ºi facem din realitatea externã potrivnicã o forþã covîrºitoare ºi un alibi cuprinzãtor. Fuga de ºi din realitate e primul indiciu al tulburãrilor de personalitate. În istorie, acelaºi comportament semnaleazã o nemulþumire profundã ºi o conºtiinþã încãrcatã. Ce avem deci sã ne reproºãm, de fiecare datã cînd descoperim, ajutaþi de istorici sau într-o discuþie de terasã, cã „românii au stat în calea barbariei, au apãrat Occidentul nerecunoscãtor (care a profitat, spre a-ºi înãlþa catedralele) ºi s-au deprins cu vitejia, în singurãtate“?

Notre Dame ºi cota polonezã

În primul rînd: lipsa de succes istoric. Românii n-au reuºit prea mult ºi prea bine, cum s-ar zice, „de la înfiinþare pînã în prezent“. Ungurii, polonezii, cehii s-au bucurat de o „tragere la sorþi“ mult mai norocoasã, au clãdit mai mult, sînt mai prezentabili ºi mai prizaþi în lumea bunã. E adevãrat? Nu. Am reuºit, de fapt, mult mai mult decît ne închipuim. Dacã nu izbutim sã vedem ce ne-a ieºit, asta e pentru cã nu vrem sã judecãm raþional istoria. Cum spuneam, aceastã situare nevroticã a rezultat într-o formã de orbire parþialã care dã o importanþã ieºitã din comun istoriei rãului românesc ºi exclude istoria binelui românesc. Sã le luãm pe rînd. Istoria „vitregiilor“ româneºti cuprinde desigur o exagerare uriaºã, dar nu e un fals. Ocupaþiile strãine ºi aservirile nefaste abundã. Dar nu sînt cu nimic mai grave sau mai frecvente decît necazurile altor popoare. La drept vorbind, nu existã neamuri în carantinã. Toate popoarele ºi-au luat porþia de catastrofe. Istoria nu e, aºa cum ne vine nouã sã credem, o formã de prãpãd „pe secþiuni“. Cine crede cã Occidentul ºi-a rãsfoit cuminte cultura, la adãpostul paravanului apãrat eroic de români (ºi de sîrbi – alþi bolnavi de eroism ignorat) se înºalã. Mai întîi, pentru cã marea culturã a Occidentului, inclusiv Catedralele, erau gata de mult. Pe la 1340, Notre Dame fusese deja predatã la cheie. În al doilea rînd, adepþii eroismului românesc euro-salvator ºterg, dintr-o miºcare, zbuciumul destructiv al anarhiei militare feuale, al revoluþiilor, rãzboaielor civile ºi religioase europene. La fel de greºitã e ipoteza unui Occident conspirativ care a profitat de noi, spre a apãra un „occidentalism“ de care occidentalii înºiºi nu aveau habar, la acea datã. În plus, nu e clar de ce anume am fi apãrat noi valorile Occidentului fãrã sã ne simþim, altfel, deloc tentaþi sã le preluãm. Am suferit, indiscutabil. Prezenþa rãului în istoria româneascã e incontestabilã. Însã ea nu a atins pragul de exterminare, fixat de cota polonezã sau ucraineanã sau bielorusã. Nu are rost sã ne plîngem. Dacã am fi un pic mai raþionali, am avea destule motive sã fim mulþumiþi. Istoria binelui românesc e prodigioasã.

1850-2007 – Loteria Românã cu noroc

Obiºnuiþi sã facem recensãmîntul caragialesc al nenorocirilor (cinci secole la turci, trei la unguri, unu la fanarioþi), sãrim peste situaþiile frecvente în care românii nu au fost perdanþii, ci beneficiarii istoriei. Între 1850 ºi 2007, istoria binelui românesc e foarte activã. În numai 150 de ani, istoria lucreazã cu o acceleraþie suspectã de proromânism. Statul român apare (tîrziu, dar nu mult mai tîrziu decît construcþiile belgianã, italianã, germanã), devine stat naþional integral, supravieþuieºte catastrofei comuniste ºi e reintegrat, prin admiterea în NATO ºi UE. Ce ne scapã e gradul de participare extraordinar al istoriei, uluitoarea ei amabilitate constructivã, favoritismul deºãnþat cu care împrejurãrile fac jocul românilor. Forþele istorice, pe care ne-am obiºnuit sã le blestemãm, lucreazã de 150 de ani, vîrtos, în folosul României. În fiecare din aceste momente, centrul de densitate istoricã se mutã spre Est, suficient de aproape de bazinul naþional românesc. Astfel, la jumãtatea secolului al XIX-lea, „chestiunea orientalã“ devine prima problemã a Europei, iar rãzboiul Crimeii aduce Occidentul în atelierul istoric românesc. Primul rãzboi mondial începe foarte rãu, dar sfîrºeºte teatral, cu alinierea unei constelaþii sutã la sutã favorabile României. Degradarea Imperiului Sovietic înlesneºte decisiv, în 1989, cãderea abjectului regim comunist românesc. Dupã 11 septembrie 2001, Estul Europei devine o zonã limitrofã vitalã a centrului de operaþiuni oriental ºi asta relanseazã candidatura României la alianþa NATO. România nu mai e parte a unui spaþiu indiferent. De la 1 ianuraie 2007, ea devine limita rãsãriteanã de interes ºi extindere a blocului european. Abia aici e de fãcut bilanþul: cîte popoare se pot lãuda cu asemenea tragere la sorþi? Olandezii, de pildã, sînt mult mai obiºnuiþi cu conjuncturi nenorocoase (pe care se pricep sã le transforme în împrejurãri favorabile). Polonia are motive serioase sã se considere capitalã europeanã a nenorocului. Ideea dupã care (doar) istoria României e egalã cu suma persecuþiilor ºi nedreptãþilor e o aberaþie care îndepãrteazã din conºtiinþa publicã un secol ºi jumãtate de-a dreptul remarcabil. Oare de ce?

De ce colecþionãm autori

Ne apropiem de diagnostic. Recapitulînd, comportamentul interpretativ al românilor tinde sã ignore realitatea pozitivã ºi sã supraestimeze rolul adversitãþii (o situaþie descrisã salutar de Lucian Boia, în Istorie ºi mit în conºtiinþa româneascã – Editura Humanitas, 1997).

Altfel spus: rãul are autor, binele nu. ªtim cine a fãcut rãul, dar nu ne intereseazã paternitatea binelui. Sîntem volubili cînd descriem regia rãului, iar asta lasã sã se întrevadã o mare „goanã dupã autor“, dupã figura unui altcineva care acoperã orizontul ºi ne scoate din cauzã. Aceastã insistenþã sugereazã o anume descãrcare de tensiuni, provocatã de excesul de atribuire. Cu cît mai largã identificarea fãptaºilor, cu atît mai restrînsã cercetarea titularului prim al istoriei româneºti: românii. Vrem sã ºtim cã istoria noastrã e o paradã de nedreptãþi, tocmai pentru cã le putem atribui un alt autor. În schimb, nu vrem sã cercetãm paternitatea binelui ºi preferãm sã nu îi atribuim un autor. Nu vrem sau ne temem? ªi de ce ne-am teme? Nu cumva de bãnuiala cã nu ne stã prea bine în postura de autori? În fond, adevãrata mãsurã a meritului ºi a capacitãþii e ce ne-am fãcut nouã, cu mîna noastrã. Palmaresul român-român, ºi nu altceva, conteazã cu adevãrat. De aici vin sau nu vin siguranþa, liniºtea ºi onoarea. În aceastã zonã ne lãmurim dacã sîntem apþi sau, dimpotrivã, avem probleme de nemãrturisit. Iar acest bilanþ spune cã, în ce priveºte relaþiile români-români, am fãcut prea puþin sau am fãcut-o latã. Asta înseamnã cã nu am reuºit sã construim societãþi coerente, ci am repetat modelul colectivitãþilor scindate, cu elite dominante ºi majoritãþi mizere. ªi mai înseamnã cã avem o capacitate de agregare redusã, din care au rezultat state slabe ºi ordini publice profund corupte. Nu am reuºit, atît cît a þinut de noi, sã construim un sistem civilizat de relaþii, de la român la român. De aici sentimentul secret de jenã ºi umilinþã pe care îl declanºeazã discuþiile despre realitatea istoricã româneascã. De aici fuga dupã alþi autori de istorie. Marile noastre eºecuri interne pot fi, desigur, explicate. Ele au legãturã cu o strãveche lipsã de coeziune, cu o teamã de convieþuire pe care n-am depãºit-o niciodatã. Am fost mereu o culturã lingvisticã de uz personal, compatibilã cu grupurile restrînse ºi înrudite: familia, clanul, reþeaua, facþiunea. Aceastã formulã presupune excluderea grupului rival. Pe acest drum nu aveam cum sã înaintãm spre o culturã socialã ºi politicã unitarã. Însã, oricare ar fi explicaþiile, aceste eºecuri de coeziune sînt permanenþe, nu accidente. Ideea dupã care a trebuit sã aºteptãm comunismul pentru a deveni deficitari e un cliºeu salvator, nu o realitate istoricã. Marea întrebare nerostitã a istoriei româneºti e: a avut comunismul mai mult de distrus sau mai mult de dezvoltat, în România?

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=202&cmd=articol&id=7330

[nasti]

Stockholm în România

Imediat în anii ’90, dupã ce euforia care a cuprins România scãpatã de dictaturã începuse sã se dilueze în nesfîrºite dispute pro ºi contra Iliescu, au început sã aparã nostalgicii. Nostalgici dupã un trecut fãrã scandal ºi fãrã alternativã ºi-au fãcut loc printre cîrcotaºii care gãseau vinã în orice. Într-un interviu acordat recent RFI, Jean Michel de Waele, profesor la Universitatea Liberã din Bruxelles, aminteºte cã una dintre „bolile României“ e „de a pasa tot timpul responsabilitatea pentru ce nu merge. Ba e vina Uniunii Sovietice, ba a lui Ceauºescu, a trecutului... a ungurilor. În prezent, a elitelor politice sau a oligarhilor..., dar puþini dintre cetãþenii români ºi-au pus problema în mod real: ce ar trebui fãcut pentru a miºca lucrurile în propria societate?“.

Acordînd însã circumstanþe atenuante, în ce termeni vorbim, în societatea româneascã, de victimã realã ºi de autovictimizare postcomunistã? Sub comuniºti, în România nu a existat nici un sindicat „Solidaritatea“, ca în Polonia, nici o miºcare tip „Charta 77“, ca în Cehia, ºi nici o revoltã popularã ca în Ungaria. Doar o fragilã rezistenþã în munþi. Fragilã în comparaþie cu cea din alte þãri, precum Lituania sau Estonia. Uriaºã ºi importantã în comparaþie cu milioanele de victime care sufereau, complãcîndu-se în tãcere.

Instaurat prin forþã ºi furt, comunismul a fost un regim cu victime ºi cãlãi. Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un „calvar impus de un ocupant strãin unui popor umilit ºi martirizat“. Timp de zeci de ani a avut loc o victimizare sistematicã, realã ºi de necontestat a elitelor politice ºi culturale, distrugerea economiei de piaþã ºi exploatarea sãlbaticã a þãrãnimii. E suficient sã ne uitãm pe cifrele din cartea lui Romulus Rusan, Cronologia ºi geografia represiunii comuniste în România, pentru a putea afirma rãspicat cã au existat 2 milioane de victime reale. Directe sau indirecte.

Numãrul cãlãilor însã nu se cunoaºte. Poate au fost mai mulþi. În documentarul Rãzboi pe calea undelor, Alexandru Solomon îi pune faþã în faþã, victime ºi cãlãi, pe cei de numele cãrora se leagã „Europa liberã“, un radio devenit fenomen, dacã ne gîndim cã era ascultat de sute de mii de oameni în fiecare searã, oameni care trãiau între ziduri, dar cãutau libertatea de dincolo. Aceia erau victime într-un regim dictatorial. La fel ca arestaþii, deportaþii, familiile despãrþite, morþii, cei care trãiau veºnic în teroare.

Prin comparaþie, în zilele noastre, existã scenarii de autovictimizãri pornind de la lait-motivul „era mai bine pe vremea comuniºtilor“. ªi vorbim de oameni care în trecut chiar îºi puteau asuma oficial ºi de netãgãduit statutul de victimã, dar care azi, cunoscînd libertatea de acum, avînd posibilitatea de a vorbi ºi de a se exprima neîngrãdit, nemaiavînd nici o scuzã pentru incapacitatea de a acþiona, aleg sã se plîngã de vremurile trecute, tînjind dupã zidurile ºi lipsa de alternativã de atunci; azi, un canal TV care oferã emisiuni decerebrate se bucurã de audienþe asemãnãtoare cu cele pe care le fãcea „Europa liberã“, iar oamenii care au încercat sã pãcãleascã se pãcãlesc, în fapt, pe ei înºiºi, devenind victime care aleg de bunãvoie sã rãmînã îndrãgostite de propriii cãlãi.

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=202&cmd=articol&id=7295

[nasti]

«Sistemul», «barbarii de tirani» și «reacțiunea»

România este o þarã sãracã din Europa, în fapt cea mai puþin dezvoltatã þarã din Uniunea Europeanã. Altfel spus, România este una dintre ultimele þãri în topul celor mai dezvoltate þãri de pe mapamond. Parcã aºa sunã un pic mai bine! Românii sînt însã deºtepþi, harnici, ospitalieri, viteji, demni, mîndri, oneºti, ºi au o þarã bogatã în resurse naturale. Sau cel puþin aºa învaþã ei la ºcoalã. Spune-i unui român cã nu-i aºa ºi o sã ai o probabilitate ridicatã de a te confrunta cu o reacþie vehementã. Argumentele vor curge ºiroaie, începînd cu imnul naþional în care niºte despoþi necivilizaþi au rãsãrit din neant ºi au asuprit un popor atît de luminat ºi de înzestrat, adormindu-l.

Primarul unui orãºel îmi explica acum cîþiva ani cum românii nu sînt mai corupþi decît alþii, însã vin ãia din UE pe capul nostru ºi ne acuzã, cã „sîntem mai mici ºi ultimii sosiþi“ ºi de aia se iau de noi, pe cînd „la ei e ºi mai rãu“. Dacã încerci însã sã afli de unde vine acest rest de corupþie, fie el ºi mai redus decît în alte pãrþi, o sã trãieºti o revelaþie interesantã. Nimeni nu e vinovat de a fi corupt, exceptînd un grup restrîns de politicieni – mafioþi ºi oligarhi –, în fapt toatã clasa politicã, în afarã de unul, mare luptãtor, ale cãrui nume ºi meserie diferã în funcþie de martorul ce îþi relateazã povestea: ba e cãpitan de navã, ba mare iubitor de Dumnezeu, cioban ºi patron, ba fost securist cinstit, ba fost nomenclaturist luminat, ba cine ºtie ce profesor naiv pe care îl prostesc toþi ãilalþi. În rest, toþi politicienii sînt corupþi, iar toþi ceilalþi niºte îngeraºi, hãcuiþi sistematic de cei cîþiva întinaþi fãrã scrupule.

Corupþia – þi se va spune – este omniprezentã în sistemul medical. Nu existã însã nici un medic care sã fie responsabil de ea, ba, mai mult, nici mãcar corpul medical, în ansamblu, nu are de-a face cu perpetuarea corupþiei. Sistemul e de vinã.

Calitatea învãþãmîntului lasã de dorit. Proaspãta clasare, în studiul PIRLS (un studiu care evalueazã abilitãþile de lecturã, .pirls.bc.edu), a elevilor de clasa a IV-a pe ultimul loc din Europa, în ce priveºte cititul nu face altceva decît sã confirme o realitate pe care începuserã sã o intuiascã cu toþii. De altfel, studii de genul acesta sînt disponibile încã din a doua parte a anilor ’90, toate plasînd elevii români de clasa a IV-a sau a VIII-a pe ultimele poziþii în Europa. Ceea ce li s-a reproºat însã mai mereu pînã în prezent a fost metodologia. Ea era de vinã pentru rezul-tatele noastre slabe, fiind centratã pe lumea vesticã. Glumind, se poate spune cã vecinii noºtri cu rezultate mai bune – precum bulgarii, ungurii sau cei din Republica Moldova – au niºte „pile“ la metodologia asta!

Altfel, dacã stãm sã cãutãm un vinovat pentru calitatea redusã a educaþiei ºcolare, o sã gãsim rapid vinovatul. Acesta nu este însã localizat la nivelul unui individ sau grup, ci este vorba de mai vechiul nostru inamic: sistemul. Sistemul acesta, dacã mã gîndesc bine, trebuie cã e un fel de rudã cu barbarii ãia de tirani care tot ne anesteziazã prin imnul naþional.

ªi tot rudã cu ei trebuie sã fie ºi UE, care, invidioasã pe fermierii noºtri, ne-a acuzat doar pe noi de gripã aviarã. Aºa cum mi-au explicat mai mulþi cetãþeni, membri de vazã ai societãþii, unii fiind chiar decani prin varii facultãþi româneºti, de fapt toate þãrile aveau aviarã, dar numai pe noi ne puneau sã omorîm pãsãrile, ca sã se ofileascã vajnica noastrã industrie de zburãtoare ºi sã asigure piaþã de desfacere pentru zburãtoarele lor de calitate proastã.

Pînã de curînd, dacã o echipã mînca bãtaie la fotbal, de vinã erau arbitrii, calitatea terenului, accidentãrile din alte meciuri, cartonaºele roºii sau faptul cã adversarii au îndrãznit sã nu se dea la o parte. Nu conta faptul cã adversarii jucau pe acelaºi teren, cã accidentãrile puteau fi prevenite, cartonaºele evitate etc. Mereu apãrea un baubau din acesta, rudã cu „sistemul“, care voia sã ne dea nouã în cap, cã eram mai mici ºi mai înzestraþi. Mai nou, e de bonton sã anunþi mai întîi vina echipei tale ºi apoi sã acuzi existenþa unei conspiraþii a celorlalte echipe ºi a arbitrilor, care se îndreaptã, evident, împotriva ta.

Am invocat pînã aici, ironic, cîteva exemple despre cum românii cautã mereu un vinovat pentru necazurile pe care le au ºi despre cum îl gãsesc mereu pe acesta într-o realitate exterioarã.

Sociologic vorbind, explicaþia este relativ banalã. Existã o tradiþie a civilizaþiilor umane de a plasa responsabilitatea evenimentelor negative în exterior. Forþe supranaturale ºi inamici perpetui sînt cei care cautã sã împiedice dezvoltarea celor buni. Acesta este fundalul oricãrui basm, în care eroii pozitivi se confruntã cu forþele rãului. Mai mult, oamenii sînt buni prin definiþie, singurii rãi în interiorul colectivitãþii de apartenenþã sînt de regulã cei care primesc acest rol, cu alte cuvinte, cei care sînt plasaþi în funcþii de conducere. Foarte simplist, acesta este modelul societãþii tradiþionale.

Modernitatea a mutat însã accentele: indivizii au devenit din ce în ce mai autonomi ºi mai stãpîni pe viaþa lor. Ei au mai multe libertãþi, dar ºi responsabilitãþi. Vina pentru disfuncþionalitãþile societãþii poate fi regãsitã în interiorul societãþii ºi corectatã în consecinþã. Sistemul ca atare este prea puþin important. El este fãcut de oameni ºi prin urmare oamenii îl pot schimba. Tiranii nu pot exista fãrã suportul oamenilor, suficient de independenþi pentru a-ºi putea alege ºefi asemenea lor. O clasã politicã ºi un sistem corupt reflectã prin urmare o societate cãreia îi este mai la îndemînã sã trãiascã cu corupþia decît fãrã ea.

Nu existã nicãieri în lume o societate complet modernã, postmodernã sau tradiþionalã. Pretutindeni vom regãsi deopotrivã indivizi mai tradiþionaliºti, convieþuind alãturi de oameni mai moderni sau orientaþi mai degrabã cãtre postmodernism valoric ºi ca mod de viaþã. Chiar ºi în societãþile cele mai moderne, vom regãsi stereotipuri ale victimizãrii. Pe de altã parte, schimbarea nu este una rapidã, modernitatea nu vine dintr-odatã ca o „reacþiune“ care sã pocneascã ºi sã alunge vinovãþia „sistemului“ ºi sã proclame responsabilitatea fiecãruia. Probabil va mai trece ceva timp pînã vom realiza cu adevãrat cã sîntem sãraci pentru cã sîntem slab educaþi, avem o productivitate redusã, infrastructurã inexistentã, un consum disproporþionat, nu ne îngrijim sãnãtatea aºa cum trebuie, nu ne spãlãm suficient de des ºi multe astfel de rele pentru care doar Noi sîntem responsabili.

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=202&cmd=articol&id=7297

[nasti]

Compasiunea pervertitã

Pe mai toate posturile TV, a existat la un moment dat sau încã existã cîte o emisiune gen Poliþia în acþiune. Programul se vrea un fel de raport televizat despre faptele celor care se ocupã de ordinea ºi siguranþa publicã: poliþiºtii. Astfel ai prilejul sã descoperi, dacã nu ºtiai cumva, cine sînt marii rãufãcãtori ai României. Dacã vã imaginaþi cã sînt niscaiva demnitari prinºi cu caltaboºii în traistã, vã înºelaþi. Ei bine, pericolul numãrul unu pentru lege ºi liniºtea publicã sînt prostituatele. Lor li se alocã cel mai mult spaþiu al emisiunii. Sînt filmate riguros, pas cu pas, începînd din dormitor sau maºinã, în timpul relaþiilor sexuale, apoi sînt înghesuite într-o dubã, urmãrite cum dau declaraþii la poliþie ºi luate la întrebãri pe diverse teme – de la ce tarife se mai cer pe piaþa de profil pînã la ce cred ele despre viaþã, familie, Dumnezeu ºi pãcat (întrebãri de care sînt scutiþi, bineînþeles, cei fãrã de care ele n-ar putea profesa: proxeneþii ºi clienþii). În tot acest timp, trebuie sã suporte batjocura trecãtorilor, a poliþiºtilor ºi a reporterilor înºiºi.

Vãzîndu-le pe aceste femei, un lucru care îþi sare în ochi este cã nu au nimic în comun cu, de exemplu, nonºalantele locatare ale cartierului cu felinare roºii din Amsterdam. Mai degrabã sînt studii de caz despre efectele pe care le au sãrãcia, mizeria ºi suferinþa pe care le întîlneºti la tot pasul. Dar aspectul cel mai izbitor este abrutizarea celor din jur. Dacã în cazul pomeniþilor demnitari surprinºi în timp ce-ºi fãceau mendrele au fost invocate drepturile omului, ele nu sînt nici mãcar amintite cînd niºte oameni sînt filmaþi fãrã voia lor în momentele cele mai intime, hãrþuiþi pe drumul spre poliþie ºi în incinta ei. Doar – ºtie toatã lumea – prostituatele nu sînt întru totul oameni.


Antologicã mi s-a pãrut replica unui client care, trezindu-se cu camera de filmat alãturi, ºi-a pus cãmaºa pe faþã ºi a spus: „Luaþi-o pe ea; eu nu sînt ca asta, sînt cetãþean“. ªi mai ciudat este de ce astfel de situaþii nu stîrnesc, dacã nu spiritul de dreptate ºi revolta, mãcar compasiunea comunitãþii în care se petrec, în timp ce emisiunile care storc lacrimile naþiunii, de tipul Surprize, surprize, au drept subiecte îndeosebi cazuri de fiice ºi mãtuºi despãrþite de familie prin mãritiºul în Jakarta – adicã, din punct de vedere etic, nimic. Este un bun exemplu în care sentimentalismul de tip telenovelistic reuºeºte în cele din urmã sã ucidã sentimentul: spectacolul suferinþei – nu mai conteazã dacã ea este realã ori motivatã sau nu – ajunge sã te facã insensibil la suferinþa însãºi, cînd ea se aflã lîngã tine.

Se ºtie, din perspectivã filozoficã, cã aceastã capacitate de a fi empatic cu suferinþa ºi nedreptatea la care sînt supuºi ceilalþi – compasiunea – reprezintã unul dintre punctele de plecare ale comportamentului moral. Prin mecanisme stranii, care þin de o orbire personalã sau colectivã, acest sentiment, altminteri nobil, ajunge sã fie pervertit în cele mai ciudate feluri, îºi alege greºit ºi mijloacele, ºi þintele. Acolo unde este cu putinþã sã opreºti de la difuzare un film care prezintã un posibil caz de corupþie la nivel înalt, pe motiv cã drepturile umane ale celor implicaþi ar fi lezate, dar sã-i umileºti ºi sã-i batjocoreºti pe alþii fãrã apãrare, oricum umiliþi ºi batjocoriþi zilnic, avem de-a face cu un caz limpede de pervertire a compasiunii.

Printre situaþiile flagrante de acest tip la care am asistat în ultimii ani, se remarcã unul care, prin datele sale, are parfum de neverosimil. Este vorba despre dispreþul sau mila pentru o categorie de oameni ce a fost numitã de presã „cãpºunari“. Este neverosimil deoarece, probabil în premierã mondialã, un grup este privit de sus ori compãtimit pentru cã ºi-a luat destinul în mîini ºi s-a hotãrît sã munceascã pentru o viaþã mai bunã. Conform opiniei generale, e mai umilitor sã culegi cãpºunele sau portocalele spaniolilor, mãslinele grecilor ori strugurii italienilor decît sã tai frunzã la cîini în România. În spatele acestei pãreri se aflã de fapt desconsiderarea muncii, în special a celei fizice, care nu presupune un loc cãlduþ ºi sigur sau o funcþie de conducere. Un director de companie de stat, plãtit consistent pentru nu se ºtie ce, este un membru stimat al comunitãþii, un model de reuºitã socialã; un agricultor care munceºte în Spania ca sã-ºi întreþinã familia este un caz trist, aproape ruºinos, un eºec personal care meritã milã. În ultima vreme, s-a pornit o adevãratã campanie referitoare la soarta disperatã a copiilor celor plecaþi sã munceascã în strãinãtate. Nici vorbã, fenomenul are implicaþii sociale numeroase ºi meritã toatã atenþia, dar portretul muncitorului român în Occident, care se desprinde din aceste relatãri, este al unui individ lacom, pus pe cãpãtuialã, care ºi-a lãsat copiii de izbeliºte. Este tragic, într-adevãr, cînd un copil se spînzurã de dorul mamei. Întrebarea este dacã sînt mai multe astfel de situaþii în cazul celor plecaþi peste graniþã sau se pot întîmpla, în acelaºi procent, ºi cînd pãrinþii se aflã alãturi. ªi, mai ales, de ce imaginea acestor oameni trebuie sã conþinã culori sumbre, discursuri acuzatoare ori condescendente ºi bocete. Exemplul lor este mai curînd unul luminos. Au luat o decizie liberã pentru cã n-au mai vrut sã facã parte din corul vãicãrelii colective despre vremurile ticãloºite pe care le trãim. Ei au plecat sã munceascã, cu nãdejdea cã un mai bine este totdeauna posibil, pentru cã s-au sãturat sã joace rolul victimei. Asemenea altor europeni care s-au aflat în aceastã ipostazã – precum irlandezii, portughezii sau italienii – ceea ce istoria va consemna din acest episod va fi probabil nu compãtimirea, ci speranþa.

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=202&cmd=articol&id=7298

[nasti]

Țãranii încã se plîng

Dupã cum ne spune ultimul Barometru de opinie, lansat de Fundaþia Soros, pînã în anii 2002-2003, satifacþia faþã de viaþã a fost mai mare în mediul rural decît în mediul urban. Cu alte cuvinte, þãranii erau mai mulþumiþi decît orãºenii. Dupã 2003, raportul s-a inversat. Nu ºtiu care sînt motivele exacte, dar ºtiu ce mi-a spus o femeie care vindea usturoi în piaþa Obor: „Tot ce se face acuma e împotriva þãranilor ãºtia ca noi. Dacã s-ar putea, noi ar trebui sã dispãrem“. Mi-a spus cã de obicei vinde în Obor, dar cã piaþa a fost acum restrînsã ºi cã se construieºte un mall în care vor fi magazine, iar þãranii nu vor mai avea prea mult spaþiu sã-ºi mai vîndã produsele. Am întrebat-o dacã nu merge ºi în alte pieþe. „Aici m-am obiºnuit, ºi neam de neamul meu a vîndut în Obor. ªi tata venea aici, ºi bunicul tot aºa, de cînd ºtiu eu. De ce sã schimb piaþa? Da, uite cã ne schimbã ea pe noi.“ Mi-a spus cã nu i se cere niciodatã taxã la piaþã, deºi altora li se percepe. „Noi am vîndut usturoiul de generaþii tot aºa, în picioare, din mînã. Nu mi-a trebuit tarabã ºi nu mi-a zis nimeni niciodatã nimic. Dar cei ce trebuie sã-ºi înºire marfa pe tarabã au probleme. Ia, mãmicã, douãzeci ãsta micu, treizeci ãsta mare. Hai la usturoi, e bun la piftie ºi la cîrnaþi. Ia, mãmicã, ieftin, mãmicã, usturoi, mãmicã...“ Pe o tarabã, la cîþiva metri mai încolo, doi vînzãtori de cartofi joacã table. Cînd le vine cîte un client, lasã zarurile ºi pun mîna pe tas, cu ochii însã tot la joc. „Ne întrebaþi de necazuri? Pãi, uite cã m-a fãcut marþ. Ãsta-i mare necaz. Altfel, ce sã vã spun, stãm aici pînã ne plictisim ºi cu mare lucru nu ne alegem. Sîntem niºte amãrîþi.“ „Spuneþi-i c-a fost secetã anul ãsta“ – zice o precupeaþã de vizavi care vinde varzã. „La noi n-a fost“ – zice vînzãtorul de cartofi. „Da’, am avut altele... carantinã anul trecut din cauza aviarei, de ne-a þinut ca pe proºti în sat. Dacã-i de la ziar, ºtie domnu’, cã s-a vorbit peste tot.“ „La noi a fost mare uscãciune“ – intervine din nou femeia cu usturoiul. „În afarã de usturoi nu s-a fãcut nimic. ªi pentru ãsta, am fãcut noi irigaþii. Sînt de la Mihãileºti ºi acolo n-a plouat deloc astã-primãvarã. ªi cînd am vãzut cã se usucã, am fãcut puþuri chiar acolo pe cîmp, ca sã-l udãm. Porumbul ºi grîul nu s-au fãcut deloc. Sã vezi ce cocenaºe mici avea porumbul ºi n-a legat. Nici pentru noi, cîteva guri acolo, pentru animale, nu s-a fãcut. Doar usturoiul ce-a ieºit, nici ãsta prea mult. Da, uite cã nu se vinde, cã lumea vrea dintr-ãla mai mare, turcesc. Cã-i mai nu ºtiu cum, cã se curãþã mai uºor... Dar ãsta al nostru românesc, aºa e soiul, mai mic. Nu creºte la mine dintr-ãla turcesc. Ce sã mã fac? ªi dupã tot necazul cu seceta, trebuie sã-l dau tot cu preþul de anul trecut ca sã se vîndã. Ia, mãmicã, usturoi mãmicã!“ Despãgubiri? „Cum sã-mi dea mie despãgubiri?! Alea se dau la fermele mari, la ãia care lucreazã suprafeþe de zeci de hectare. Nu-þi spusei, noi ãºtia care sîntem simpli þãrani nu sîntem bine vãzuþi. E politica sã ne termine. Da noi ce sã facem?“ Precupeaþa cu varza spune cã tot a fost bunã la ceva seceta, cã anul acesta i s-au fãcut strugurii foarte bine. „Dar vinul, nu ºtiu de ce, s-a cam acrit.“ „I-ai cules prea devreme“ – zice bãtrîna cu usturoiul. „Anul trecut – continuã cea cu varza – au venit graurii ºi i-au ciugulit pe toþi. Niciodatã nu e bine.“ „Aºa e, fatã, ziseºi vorbã mare, niciodatã nu e totul cum vrei. ªi acuma, uite cã sînt ploile astea, au anunþat ºi zãpadã, dar dacã la primãvarã n-o ploua, tot un drac e. Se usucã totul, nu mai creºte nimic. Sã ne dea Dumnezeu sãnãtate mãcar!“ Mi-aduc aminte de un þãran bãtrîn din nordul Italiei care avea o micã fermã. Viþa-de-vie era bineînþeles pe araci ºi acoperitã cu o plasã de sîrmã. La fel ºi roºiile. Grindina, graurii sau altele nu puteau pãtrunde sã provoace pagube. În plus, avea ºi asigurare. Spunea cã variaþiile recoltei sînt foarte mici de la un an la altul. Avea, în schimb, ºi el un fix: nu-ºi putea lua gîndul de la Mussolini. Îi þinea poza la mare preþ ºi susþinea binecunoscutul cliºeu cã pe vremea lui trenurile nu întîrziau. L-am întrebat dacã astãzi întîrzie ºi mi-a rãspuns cã nu, nici azi nu întîrzie...

„La primãvarã o sã plouã în toatã þara“ – zice unul din cei doi þãrani cu cartofi, din Obor. „Dar la noi a plouat destul ºi anul ãsta, n-avem de ce ne plînge. Voi aici în sud aþi avut necazuri cu arºiþa ºi cu uscãciunea.“ „ªi la voi a fost, da nu vrei sã spui“ – îi rãspunde bãtrîna cu usturoiul.

Tot ultimul Barometru de opinie zice ºi cã, deºi procentul celor nemulþumiþi de traiul pe care-l au a fost foarte mare în ultimii zece ani (cu minimum 19% mai mare decît al celor mulþumiþi), ºi procentul celor optimiºti, care sperã cã vor trãi mai bine, a fost printre cele mai mari din Europa. În toamna anului acesta, un român din trei se arãta convins cã anul viitor va trãi mai bine. ªi, dupã cum spun þãranii din piaþã, anul acesta a fost secetã ºi recolta slabã (de-aia ºi preþul ar trebui sã fie mai mare), dar la anu’ va ploua destul ºi va fi mai bine.

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=202&cmd=articol&id=7331

[nasti]

De ce ne plîngem de milã?

E clar, în ziua de azi este foarte greu sã gãseºti o persoanã tonicã cu care sã stai de vorbã. Aproape de fiecare datã cînd ies în oraº, fãrã un scop precis, la un bar oarecare, presimt cã voi întîlni pe cineva care dupã o bere sau douã va începe sã-ºi plîngã de milã. Chiar dacã nu ne cunoaºtem prea bine, asta nu are nici o importanþã! Important este sã-ºi gãseascã un interlocutor cãruia sã-i povesteascã viaþa sa în tonuri de gri, sã-i explice cum stã treaba. „Sînt vai de steaua mea!“ N-are bani sau, chiar dacã are nu-i ajung niciodatã. Munceºte prea mult ºi ºefii îl/o persecutã. N-are casã ºi s-a sãturat sã stea cu chirie ºi sã fie tot timpul „pe drumuri“. Trãim într-o þarã care nu-i oferã nici o ºansã, ar pleca, dar unde sã se ducã? Lucrurile merg prost, din ce în ce mai prost, mai ales de cîþiva ani încoace. Societatea de consum îi provoacã o depresie. Nu poate sã doarmã ca lumea, are palpitaþii, simte niºte junghiuri la inimã, a fost la un control, dar nu i-au gãsit nimic. Toatã lumea îl/o minte. Partenerul de viaþã nu îl/o înþelege, relaþia scîrþîie, s-ar duce „la mama“, dar nu se mai înþelege deloc cu pãrinþii. ªi-ar schimba profesia, asta de acum nu-i aduce nici o satisfacþie. A rãmas fãrã þigãri. Pot sã-i dau una? Trebuie sã se lase de fumat, dar îi lipseºte voinþa. S-ar apuca de afaceri, are nevoie de un capital, s-ar împrumuta, dar n-are de unde. N-are posibilitãþi, n-are relaþii. Sã-ºi mai ia o bere? Nu ºtie, îi e totuna.

Teoretic, femeile ar trebui sã se plîngã mai mult decît bãrbaþii. În realitate, lucrurile nu stau deloc aºa. Doar atitudinea pe care o au faþã de postura de victimã este una diferitã. O amicã îþi va plînge pe umãr, uneori cu lacrimi adevãrate, îþi va cere o batistã de hîrtie cu care sã-ºi ºteargã ochii. Va avea un lung monolog în care va încerca sã-þi explice, în cele mai mici detalii, de ce se simte copleºitã. „Nu mai am deloc timp pentru mine. N-am mai ajuns la manichiuristã de nu ºtiu cînd... uitã-te ºi tu ce unghii pot sã am! Nu mi-am mai cumpãrat de nu ºtiu cînd o pereche de pantofi, toþi banii se duc pe mîncare, pe bonã, pe rate... Simt cum trece viaþa pe lîngã mine. Sînt tot timpul obositã, uitã-te la faþa mea! Iar X habar n-are prin ce trec eu. Lui totul îi e indiferent. Nu mai are nici o iniþiativã, nu mai ieºim în oraº, nu mai mergem împreunã la cumpãrãturi. Numai eu mã car cu sacoºele de colo-colo. I-am zis ca mãcar sã ducã maºina la service, cã nu mai pot sã mai merg cu rabla aia, are ceva la cutia de viteze... a uitat!“ Dupã aceastã primã etapã, cea a istorisirilor ºi argumentelor, va aºtepta ca la rîndul tãu sã-i faci confesiuni. Te va încuraja din priviri. „Haide, mie poþi sã-mi spui!“ E un soi de ritual al reciprocitãþii. Te va asculta fãrã sã te întrerupã, te va cãina. La final, va avea un mic moment de satisfacþie. „Sigur cã ai dreptate... Exact aºa simt ºi eu!“ Va simþi cã a obþinut o victorie aparent neînsemnatã în faþa sorþii potrivnice ºi se va înveseli subit. Dacã nu e fatã deºteaptã, va schimba subiectul ºi va ciripi în continuare despre tot soiul de fleacuri. Dar complicitatea va exista undeva, dincolo de conversaþia banalã. Prin gesturi mãrunte te va asigura de prietenia ei forever. A doua zi te va suna ºi, la telefon, o va lua de la capãt. Dacã e fatã deºteaptã, va trece la abstracþiuni. Te va provoca la o discuþie serioasã ºi profundã despre motivele pentru care viaþa e atît de meschinã. Va jongla cu concepte, va da vina pe mecanismele sociale, va analiza conjunctura politicã ºi situaþia economicã, va vorbi despre falsa emancipare a femeii ºi-þi va dezvãlui cã scrie un roman sau o tezã de doctorat.

Bãrbaþii îºi plîng de milã pe un ton mai concis, fãrã sã renunþe la o oareºce demnitate. În prima fazã, monologul lui va fi punctat de mici ºi înºelãtoare ironii la adresa propriei persoane. Va face miºtouri, va rîde de unul singur la poantele pe care le va spune, te va bate pe umãr în momentul în care va simþi cã eºti „din acelaºi film cu el“. Lamentaþiile sale se vor reduce la „viaþa mea e de rahat“. Pentru a te convinge de acest adevãr, va face în permanenþã comparaþii ºi îþi va da contraexemple. „Uitã-te la frate-miu! S-a însurat cu proasta aia care a moºtenit apartamentul... deci are unde sã stea! Munceºte acasã, nu trebuie sã fie la 8 la job... aia nu-l bate la cap toatã ziua, ca pe mine Y! N-are atîtea pretenþii, nu-l ia la bani mãrunþi dacã se mai îmbatã ºi el ca omu’! Îl lasã în pace... ºi asta e foarte important. Sã fii lãsat în pace ca sã-þi vezi de-ale tale... Eu simt tot timpul o presiune fantasticã... mi se pare cã nu mai fac nimic cum trebuie. Nu mai am încredere în mine, nu nimic. Mã înþelegi, nu-i aºa? ªi nu ºtiu de unde vine presiunea asta. La firmã sînt o grãmadã de idioþi care nu se mai streseazã atît. Îl ºtii pe Z, nu-i aºa? Pãi, ãsta chiar n-are nici o treabã! I se fîlfîie! Sã ieºim odatã cu el la bere ca sã vezi cît de relaxat e omul ãsta... îl invidiez, pe bune!“ De multe ori, comparaþiile nu fac trimitere numai la prieteni ºi la rudele apropiate.

Bãrbatul-victimã se poate compara cu o persoanã publicã care s-a realizat în acelaºi domeniu în care lucreazã ºi el sau va aminti în treacãt niºte nume la care se raporteazã. „De ce nu fac filme? Pentru cã nu sînt bãiatul lui Adrian Porumboiu!“ etc. Concluzia discuþiei va surprinde pe undeva spiritul mioritic: asta e! Dacã este bãiat deºtept, nu va vorbi deloc despre sine, nu va face confesiuni ºi va începe direct cu abstracþiuni, va jongla cu termeni pe care nu-i cunoaºte decît pe jumãtate. Va avea un discurs sforãitor ºi crispat care, de fapt, vrea sã spunã doar atît: „viaþa mea e de rahat!“. Discursul sãu ascunde, de fapt, frustrarea, nesiguranþa, fragilitatea. Principalele cauze ale autovictimizãrii celor din generaþia mea.

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=202&cmd=articol&id=7342

[Rufus]

he, he, foarte interesant, merci!

am pe cineva in familie care trebuie sa citeasca toate astea!