Emil Brumaru
Sonetul vechiului cotoi
Crin întãrcat mi-e dragostea de-acuma?
Chiar dacã-ti pipãi soldul, sînul, ceafa,
În gurã nu-mi mai plescãie lin apa,
Pe creieri mã apasã-n creturi bruma.
Sînt prea sãtul sau e-o nevolnicie
De vechi cotoi blazat în bleu smîntîne?
O, doar cuvîntu-n lobodã-mi rãmîne,
Mîna-mi vioaie-i. Sufletul meu stie
O mie de palate si-altã mie
De melci mirifici, de izvoare-ovale.
Aseazã-te-n genunchi si-a tale sale (e vorba de solduri)
Îndoaie-le. Clãdesc o-mpãrãtie
De vorbe dulci ce-ti umplu pîn'la greatã
Cu fluturi sparti de raze-ntreaga viatã!
