In goana noastra frumoasa si nebuna prin viata, prinsi in ale vietii meandre, uitam cateodata cat suntem de fragili, uitam ca suntem muritori.
"Mai sezi putin" scrie la intrarea in mormantul-poema de la Belu a celei care a fost geniala Iulia Hasdeu.
Este acelasi indemn care vi-l fac dragi forumisti, acolo, in linistea camerei voastre amintiti-va din cand in cand ca nu suntem decat intr-o trecere scurta prin aceasta viata, ganditi-va din cand in cand la moarte cu calm, ca la o finalitate fireasca.
Bucurandu-va ca traiti amintiti-va ca veti muri, faceti-o insa fara regrete, incercati sa patrundeti misterul vietii si al mortii cautand numai si numai in voi, cautati in cele mai ascunse unghere ale voastre raspunsuri la aceste mari intrebari ale existentei noastre.
Bucurandu-va ca traiti zambiti mortii. Aceasta idee am gasit-o in mine dupa lungi cautari, stiu insa ca nu e usor.
Nici pentru mine nu e usor, dimpotriva mi-e foarte greu sa accept acest lucru.
"Media vita in morte sumus" spuneau latinii, adica "Au cœur de la vie, la mort nous entoure".
A muri, a-ti accepta moartea cu seninatate este unul din cele mai mari secrete ale vietii.
Si nu e usor sa mori. Imi amintesc de o scena dintr-un film extraordinar, este vorba de "Iisus din Nazareth", era acolo o scena la final, Iisus batut in cuie pe cruce pe Golgota cu putin inante de a muri spunea
"Eli Eli Lama Sabacthani" ceea ce in traducere spune Evanghelia inseamna "Dumnezeule, Dumnezeule de ce m-ai parasit?"
Am stat de multe ori si m-am gandit la aceste cuvinte, Evanghelia da si o explicatie dar care pe mine nu ma satisface. Eu cred ca Iisus, ca intrupare a Cuvantului trebuia sa treaca prin toate suferintele umane posibile si pentru acest lucru se simtea in acele momente teribil de singur, era in acea groaznica singuratate inaintea mortii pe care fiecare dintre noi o vom cunoaste. Mai devreme sau mai tarziu.. Cred ca fiecare om moare singur ducand cu el spre Marele Necunoscut atatea regrete..
Randurile de mai sus le-am scris cu gandul la cineva care-mi era foarte drag si care a murit mai acum cateva luni.
Ca o ironie a sortii, exact in ziua in care primea prin posta actele necesare pentru viza de Canada, exact in acea zi, primea cea mai groaznica veste pe care o poate primi un om, avea o boala incurabila ce avea sa-l rapuna peste foarte putin timp.
Desi zapada timpului i se asternuse la tample nu era ceea ce am chema un om batran, ar mai fi putut sa traiasca inca foarte mult...dar asa i-a fost lui scris acolo in cartea vietii, iar cartea lui ajunsese la ultimul capitol, ultima fraza, ultimul cuvant...
Dormeam, iar cand am auzit telefonul sunand in zori de zi la o ora total neobisnuita am stiut de ce suna, iar cateva secunde mai tarziu cand am auzit cuvintele "a murit tata azi" avea sa mi se confirme presentimentul.
Am simtit un gol imens in inima.... nu am plans atunci, aveam sa plang mai tarziu cand aveam sa vad fotografii ale lui cu numai cateva zile inainte sa moara.
Si desi mai aveam destul timp pana sa trebuiasca sa plec la serviciu, m-am imbracat mecanic si am iesit pe usa.
Aveam o foame nebuna de spatiu, simteam ca daca nu acopar cat mai multa distanta golul din inima avea sa ma inghita.
Am iesit repede pe 15 Nord si am inceput sa accelerez, 100 /h...110..120...130..la 130 Km/h am stabilizat viteza masinii. Conduceam mecanic iar in minte mi se plamadeau amintiri legate de el, scene traite cu mult timp in urma, atunci cand eram in Romania, si in absolut toate il vedeam sanatos si plin de viata.
M-am rugat apoi Creatorului, si-L imploram..."Tu, Cel care ne-ai creat, stiu ca esti puternic, te rog mult.. atat de mult te rog, in bunatatea ta, el si-a dorit sa vada Canada atat de mult, ia-l te rog pe un nor de lumina si arata-i Canada..asa..de la un ocean la altul, iar in frigul noptilor polare, pe o raza de luna,du-l sa vada si Aurora Boreala.
Conduceam cufundat in ganduri de ceva vreme iar la un moment dat, ca trezit din transa, am privit lumina fosforescenta a ceasului de pe bordul masinii...era vremea sa ma intorc altfel riscam sa intarzii la serviciu.
Am ajuns la timp. Am parcat masina si am coborat din ea si in acel moment privirea mi-a fost atrasa la orizont.
Sub cerul linistit si senin de sfarsit de septembrie, discul rosu si impunator la soarelui aparea la orizont.
O noua zi incepea.
