A sapte-a dimineata de primavara m-a gasit intr-o stare de spirit contraindicata bolnavilor de ulcer. M-am ridicat de pe canapea, am incercat, pe marginea patului sa-mi ordonez gandurile, vreme de cateva minute, apoi am deshis fereastra si am aruncat o privire asupra lumii mele: aceeasi impresie dintotdeauna: cartierul imi seamana. angoasat, complexat, dezordonat si trist. O proiectie a lumii interioare. Castanul din fata blocului isi astepta resemnat, noul rand de frunze, pe care urma sa-l piarda, din nou. O hoatarare nestramutata a pus stapanire pe mine: "trebuie sa plec" mi-am zis. "trebuie sa plec departe, sa fug de toamna". Mi-am facut bagajul: doua perechi de incaltari, o coala alba de hartie, un creion si un briceag. Am rezistat tentatiei de a lua o paine "pentru prima zi macar" asa cum imi soptea o voce prudenta. Am iesit din casa, am incuiat usa si am coborat in strada.
Strecurandu-ma pe ulitele inguste, intre casele cu geamuri mici si ziduri plapande, am simtit, credeam, pentru ultima oara familiarul iz de mucegai. Si o raza de speranta a strapuns norii: speranta ca lumea e suficient de mare ca sa adaposteasca si alte culori, alte mirosuri si alte sunete.
Am razbatut la strada principala. Mergeam pe margine, urmand linia neregulata a bordurii. Un calator m-a depasit, fara a-mi arunca vreo privire. Dezmeticit, am privit in jur: alti si alti indivizi se strecurau pe langa mine, cu privirile atintite inainte. Am marit si eu pasul; ziua era, inca, scurta iar noaptea riscam sa ma ratacesc.
Calatoream in directia apusului. Drumul era destul de aglomerat, o multime de calatori urmau aceeasi directie. Sacii, atarnati de umbre costelive se balansau in ritumul mersului, izbind, cand si cand, vecinii. Nimeni nu protesta. Armata celor care inca mai sperau serpuia pe drumul din ce in ce mai lat, parca anume construit pentru a primi noi si noi valuri de pribegi. De-a lungul drumului erau insirate biserici cu usile larg deschise, pe ale caror praguri preoti invesmantati in falduri, cu bratele atintite spre cer, propovaduiau zadarnicia tuturor incercarilor, insa multimea cenusie trecea ignorandu-i. "sarmanii, mi-am spus, nu or sa inteleaga niciodata ca Dumnezeu nu se lasa inchis in cladirile lor impodobite cu picturi naive si geamuri colorate".
De multe ori m-am asezat, pentru a ma odihni, pe marginea drumului, alaturi de alti camarazi de drum osteniti, si niciodata nimeni nu a adresat vreo vorba nimanui. Poate pentru ca lucrurile cele mai importante nu pot fi communicate? Poate..
Dupa multi ani de pribegie, cand incrancenarea mi s-a mai ostoit, am privit si in alta directie decat inainte. Am avut surpriza sa descopar culorile, miresmele si sunetele pe care le cautam. M-am oprit, apoi, de multe ori, convins ca am ajuns la capatul drumului, dar, dupa un timp, simturile mi se toceau, lucrurile din jur isi pierdeau stralucirea, dveneau terne. Atunci, imi luam sacul si plecam mai departe.
Am mers, astfel, o viata intreaga, iar la sfarsitul ei m-am regasit in locul din care am plecat. Am lasat in urma o lume cenusie si o armata numeroasa, mereu reimprospatata de umbre costelive, carandu-si sacii in spinare, intr-un mars nesfarsit.
....................................... ....................................... .
Pe coala de hartie am desenat un cerc.
