Topic: Eminescu

[viu]

EMINESCU REÎNCĂRCAT 

12 Iunie 2006 

 
 
 
de Catalin NEGHINA
 
 
 
''Acum 120 de ani, adică în anul 1886, la Iaşi, un bărbat a spart vitrina unei librării şi a călcat în picioare, cu foarte mare furie, o carte. Cartea distrusă era ediţia princeps a volumului "POESII" de MIHAIL EMINESCU, iar bărbatul era Eminescu însuşi. Gestul a fost pus pe seama nebuniei. De întâmplarea asta nici un manual de literatură română nu spune nici măcar un cuvinţel.

Dacă în zilele noastre o primă carte nu se publică lesne, în vremurile trecute miracolul se întâmpla şi mai greu.

O întrebare, legată de gestul lui Eminescu, m-a măcinat muţi ani: ce poate să-l facă pe un autor să-şi reverse atât de violent furia tocmai asupra rezultatului palpabil al arderilor sale poetice?

Mai mult, despre dispariţia lui prematură n-am ştiut multă vreme mai nimic. Chiar mie însumi îmi fixasem, la 39 de ani, lungimea vieţii, din solidaritate adolescentină. Eram convins că l-a răpus sifilisul şi asta mi se părea de-a dreptul în regulă, dat fiind că orice poet are, nu-i aşa?, viaţa lui boemă, care e plină ochi cu primejdii de tot felul. Atât. Restul era în ceaţă. Şi în poezie.

Acum vreo 11 ani, însă, mi s-a intersectat drumul cu cel al unui împătimit colecţionar de carte şi mare iubitor de Eminescu. De la el am aflat câteva informaţii triste şi uluitoare, de care, mărturisesc, pe vremea aceea, eram gol.

Astfel am aflat că din pricina articolelor pe care le scria în "Timpul", referitoare la maşinaţiunile masoneriei şi a politichiei antiromâneşti, practicată de politicienii vremii, Eminescu devenise "persona ingrata" şi a fost catalogat drept antisemit, naţionalist şovin, xenofob, prolegionar, panseist, fascist, reacţionar... Apoi, în 1883, 28 iunie, i s-a organizat sfârşitul vieţii publice, la baia Mitraşewski, undei i s-a pus cămaşa de forţă şi... ştampila de nebun.

Se bănuieşte că singurii "martori" ai "nebuniei" eminesciene au fost Titu Maiorescu, Grigore Ventura (Rică Venturiano al lui Caragiale) şi soţia lui Ion Slavici, Szoke,... cartea pe care Eminescu n-a putut-o accepta fusese tipărită sub oblăduirea lui Titu Maiorescu, fără vreun accept al autorului...

La 15 iunie 1889 Eminescu a plecat într-o lume mai bună.

A murit de sincopă cardiacă, otrăvit cu mercur, tratament prescris de doctorul Francisc Iszac... nu i s-a făcut autopsie... nici una dintre rude nu i-a văzut cadavrul...

Într-unul dintre buzunarele hainei au fost găsite două manuscrise: "Viaţa" şi "Stele-n cer". ''


http://www.sibianulonline.ro/articol/ziar/sibiu/eminescu-reincarcat/10870/361/
 
 

[Mărioara]

EMINESCU REÎNCĂRCAT 
 
 Astfel am aflat că din pricina articolelor pe care le scria în "Timpul", referitoare la maşinaţiunile masoneriei şi a politichiei antiromâneşti, practicată de politicienii vremii, Eminescu devenise "persona ingrata" şi a fost catalogat drept antisemit, naţionalist şovin, xenofob, prolegionar, panseist, fascist, reacţionar... Apoi, în 1883, 28 iunie, i s-a organizat sfârşitul vieţii publice, la baia Mitraşewski, undei i s-a pus cămaşa de forţă şi... ştampila de nebun.

cum adica <reincarcat>?

prolegionar? masina timpului?
cum adica <panseist>?

povestile astea seamana nitel cu etimologiile fanteziste.

[viu]

cum adica <reincarcat>?

prolegionar? masina timpului?
cum adica <panseist>?

povestile astea seamana nitel cu etimologiile fanteziste.

Nu te contrazic cu nimic pentru ca stiu ca îti place sa te contrazici. Vreau sa spun ca nu îmi place sa discut doar de dragul discutiei.
Este un articol despre Eminescu, scris de catre un om despre care pot sa spun ca este un om deosebit, si ce este cu totul special, sunt niste informatii despre viata lui Eminescu, despre politica, manipulare, si despre viata.

Mi-aduc aminte, acum, ca eram în armata si aveam o fotografie în valiza, nu iubita, nu o femeie nuda, nu familia, ci era o poza cu Eminescu din revista Transilvania.
Ma vede un coleg si ma întreaba daca stiu ca era homosexual. M-am gândit, si cred si acum, ca nu conteaza asta, si ca nu poate sa schimbe cu nimic valoarea lui ca om si nici sufletul lui de artist.
Chiar nu ma intereseaza viata sexuala a lui Eminescu, poate doar în masura în care l-a facut sa sufere sau sa se bucure; ce ma intereseaza în mod deosebit, este omul eminescu

[shugharitza]

[...]un coleg [...] ma întreaba daca stiu ca era homosexual. [...]
Chiar nu ma intereseaza viata sexuala a lui Eminescu, poate doar în masura în care l-a facut sa sufere sau sa se bucure; ce ma intereseaza în mod deosebit, este omul eminescu

Nici pe mine nu ma intereseaza viata lui sexuala. Si nici convingerile sale politice. Eminescu ramane un mare poet prin versurile lui, indiferent daca a fost hetero/homo sau chiar eunuc. Atat doar ca mi se pare bizar ca un homosexual sa scrie  despre o femeie niste versuri atat de miscatoare ca acestea :

ATAT DE FRAGEDA...

 
Atât de frageda, te-asameni
Cu floarea alba de cires,
Si ca un înger dintre oameni
In calea vietii mele iesi.


Abia atingi covorul moale,
Matasa suna sub picior,
Si de la crestet pâna-n poale
Plutesti ca visul de usor.


Din încretirea lungii rochii
Rasai ca marmura în loc –
S-atârna sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi si noroc.

 
O, vis ferice de iubire,
Mireasa blânda din povesti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arata cât de dulce esti,

 
Cât poti cu-a farmecului noapte
Sa-ntuneci ochii mei pe vechi,
Cu-a gurii tale calde soapte,
Cu-mbratisari de brate reci.

   
Deodata trece-o cugetare,
Un val pe ochii tai fierbinti:
E-ntunecoasa renuntare,
E umbra dulcilor dorinti.

 
Te duci, s-am înteles prea bine
Sa nu ma tin de pasul tau,
Pierduta vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

 
Ca te-am zarit e a mea vina
Si vecinic n-o sa mi-o mai iert,
Spasi-voi visul de lumina
Tinzându-mi dreapta în desert.

 
S-o sa-mi rasai ca o icoana
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroana –
Unde te duci? Când o sa vii?

Par sa fie versuri inchinate de un barbat catre un alt barbat?
 

[fenderguitars]

Ma tot gandesc....
Cum poate vorbi cineva despre altcineva cu toate ca nu l-a cunoscut ?
Din ceea ce a nauzit de la altii ? ???
Atunci asta se cheama altcumva ....
Ghici !

[pixel]

Ma tot gandesc....
Cum poate vorbi cineva despre altcineva cu toate ca nu l-a cunoscut ?
Din ceea ce a nauzit de la altii ? ???
Atunci asta se cheama altcumva ....
Ghici !

 barfe, shmenuri, shushanele...  ???

[parasuco]

ATAT DE FRAGEDA...

 
Atât de frageda, te-asameni
Cu floarea alba de cires,
Si ca un înger dintre oameni
In calea vietii mele iesi.
...

...imi aduc aminte de o anumita seara cand eram o gasca pe cheiul din Toronto si ne prosteam si Mo-gul a inceput primul sa cinte, ar voce pamblicaru' , si tot  cantand si vorbind tare in romaneste de eram intrebati de ceva "iarba" de niste trecatori...

Atat de frageda a lui Mondial suna misto printre catarge...mi gusta si..

[shugharitza]

Geneza Luceafãrului

 Dumnezeu, in marea Sa dãrnicie, ºi-a deºertat din traista cu talanti in cãuºul spiritual al fiecãrui om atât cât poate el sã cuprindã. Când harul Creatorului depãºeºte hotarele cuibului unde s-a înscãunat Sfantul Duh, omul respectiv, deºi total asemãnãtor fizic cu lumea înconjurãtoare, se desprinde de ea, capãtã o sensibilitate mai profundã fata de frumos, îºi mãreºte capacitatea de întelegere a lucrurilor, pudicitatea i se îngemãneazã cu fecioria ºi, în final, capãtã mantia iubirii.

Pe aceºti aleºi ne-am deprins a-i numi, in general, genii sau creatori de artã, in cazul cand se dedica înmãnunchierii frumosului.

Deºi liberul arbitru este darul cel mai de pret al omului, de care nici divinitatea nu se atinge, in artã, se pare, existã o nuantã de încorsetare. Fiecare popor îºi are specificul sãu de exprimare a sublimului, de care artistul nu poate sã se îndepãrteze fãrã a pãcãtui.

Fãurarul care reuºeºte sã cuprindã in opera sa cât mai mult din aceastã moºtenire sfantã se aciuiazã ºi nu mai iese din sufletul celui care l-a îndrãgit. Aceastã duioasã manifestare se perpetueazã in aproape toti aceia care au vãzut lumina soarelui în spatiul carpato-danubiano-pontic, deoarece in orice capodoperã româneascã fiecare îºi recunoaºte rnãcar un crâmpei din eul sãu.

Tara noastrã a fost binecuvântatã cu mai multi unºi, - care ne-au. lãsat moºteniri inestimabile. Una din aceste comori, îndrãgite de toti Românii, este Luceafãrul dãltuit de Eminescu.

Cum a fost clãditã aceastã catedralã a poeziei romãneºti, izvorul de unde a scos marele poet incandescenta pe care a imortalizat-o , a fost ºi este discutat de multi cercetãtori de renume. Lipsa de armonie a „orchestratiei" exegetilor care se ocupã de tâlcuirea acestei poeme nu o constituie ermetismul ei. Ea, ca orice poezie cultã, are „ascunziºurile" ei fireºti. Interpretii însã, netinând seamã cã "din putul sec nimeni nu poate sã scoatã apã", vor sã mai spunã ceva care nu s-a spus ºi... ajung pânã la denaturarea adevãrurilor evidente.

În linii mari, mãrul discordiei in interpretarea poemei de care ne ocupãm îl constituie: genul operei (epic, liric, simbolic, folcloric etc.), primul izvor de inspiratie al Luceafãrului ºi influentele filozofice care l-au determinat pe Eminescu sã scrie aºa cum a scris.

Pentru a defriºa hãtiºurile semãnate in calea adevãrului este necesar sã identificãm noul ºi rolul sãu in "clãtinarea" Luceafãrului.

În primul rând, cu sau fara intentie, se încearcã dislocarea lui Eminescu din poet de geniu in simplu folclorist. Dacã s-ar accepta aceastã subtilã înlocuire de pozitie, efectul in timp ar fi extrem de nefavorabil pentru actualii ºi viitorii tineri, încã debusolati.

Eminescu, pierzându-si aureola realã de deschizãtor de drumuri, îndemnurile sale nu ar
mai putea avea puterea luminilor de referintã in domeniile cheie ale tarii. Si în acest caz, alunecarea României spre unde vor altii nu ar fi mult înlesnitã?

Oare denigrãrile ce abundã azi la adresa marelui nostru clarvãzãtor sã fie doar aprecieri dezinteresate, întâmplãtoare?

Greu de crezut!

Totuºi, nu toatã puzderia de critici poate fi anulatã. Deºi pe noi nu ne intereseazã, în aceseã lucrare, decât rama Luceafãrului, corect este sã încercãm rezistenta tuturor argumentelor ce se vor directoare in pozitia soclului pe care va trona Luceafãrul.

Am arãtat mai sus cã aleºii Domnului sunt dotati cu o sensibilitate neobiºnuitã. Confirmarea acestei pãreri o face Brãtescu Voineºti, publicând in revista Din pragul Apusului un crâmpei dintr-o convorbire cu Titu Maiorescu: "Citirea Luceafãrului mã face sã cred cã Eminescu a fost îndemnat sã-l scrie de o mare durere pe care trebuie s-o fi îndurat".

 In Amintiri despre Eminescu publicate în File rupte, Vlahutã tâlcuieºte cu multã delicatete aleanul lui Eminescu, atestând astfel veridicitatea "spovedaniei" lui Brãtescu-Voineºti: "Intr'o conversatie cu Eminescu, prelungitã pânã noaptea târziu, poetul mi-a povestit o dragoste a lui, o întâmplare curioasã, care i-a inspirat Luceafãrul, ºi care nu se poate spune aici"(s.n.). Aceste mãrturii sunt atât de categorice ºi se oglindesc atât de perfect în neasemuita poemã, încât nici umbra unei alte surse de inspiratie în faurirea Luceafãrului nu are cum sã se strecoare fara sã frizeze reaua credintã. ªi totuºi, unii se încrânceneazã sã "demonstreze" cã albul este negru. Adicã, netinând seama de spusele lui Eminescu însuºi cã o mare dragoste l-a îndemnat sã dãltuiascã Luceafarul din propria-i suferintã, ei sustin cã în cele douã poveºti, Fata fãrã trup ºi Fata din grãdina de aur, gãsite de R. Kunisch in Muntenia, ar fi izvorul Luceafãrului.
Deºi ne-am propus sã fim cât mai conciºi, nu putem închide rotundul fârã a preciza cã, in artã, specificul autohton este ºoldul in gardã tot timpul, sfidând exceptiile.
Este notoriu cã toate basmele noastre sunt axate pe moral. Pe când Fata fãrã trup a lui R. Kunisch oferã o impudicitate sexualã atât de transparentã încât micutii ascultãtori de basme din tara noastrã sau n-ar înlelege despre ce este vorba sau, fetitele, ar fugi plângând. Cu toate acestea, la mai mult de un sfert de veac de la aparitia Luceafãrului, proeminente ale criticii noastre au o nouã teorie prin care vor sã "ciobeascã" adevãrata realitate.
Dumitru Caracostea, în Studii si materiale pentru întelegerea lui Mihail Eminescu, (Ed. Socec, 1920), sustine cã „Luceafãrul este stema folclorului românesc.
Ceea ce va rãmâne pentru totdeauna in poezia noastrã popularã Miorita, este astãzi, in literatura cultã, Luceafãrul" (s.n.).
Caracostea ºi-a fondat aceastã afirmatie pe argumente aparent inatacabile: "De la Eminescu însuºi avem o însemnare pretioasã, fãcutã în toiul muncii pentru desãvârºirea Luceafãrului. În manuscrisul 2275 bis, pagina 56, pe marginea uneia dintre variantele poemei, el lasã urmãtoarea însemnare: In descrierea unui voiaj in Tãrile Române, germanul K. povesteste legenda luceafãrului. Aceasta este povestea. Iar întelesul alegoric pe care i l-am dat este cã, dacã geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapã de simpla uitare, pe de altã parte însã, pe pãmânt, nu este capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Si, pãrându-i-se cã nu e destul de lãmurit, între aceastã notã ºi text, intercaleazã o altã însemnare: mi s-a pãrut cã soarta luceafãrului din poveste seamãnã mult cu soarta geniului de pe pãmânt ºi i-am dat acest înteles alegoric."

 Dacã Dumitru Caracostea ar fi retinut propria-i declaratie, cã însemnarea din manuscrisul 2275 bis a fost fãcutã de poet în toiul muncii pentru desãvârºirea Luceafarului ºi, ca atare, nu avea cum sã stea la baza marii creatii, poate n-ar fi apreciat cã un monument poate fi ridicat pe o bazã inexistentã.

 

[shugharitza]

Marin Mincu, in Luceafarul, (Ed. Albatros), demoleazã farã drept de apel tot eºafodajul critic al lui Caracostea: "sã vedem ce elemente a luat Eminescu din Kunisch ºi, în acelaºi timp, cât de "popular" este basmul transmis de el."
In primul rând, acest basm este inexistent în colectia noastrã de folclor. În continuarea ideii, Marin Mincu ne confirmã existenta manuscrisului 2275 bis, dar completeazã imaginea adnotãrii cu precizarea: "însemnarea eminescianã se aflã, de fapt, pe una din paginile de manuscris in care poetul se gãsea in stadiul avansat, apropiat de forma definitiva, deci, intr'adevar, se pare ca poetul a "descoperit" ideea "alegoriei" posibile abia dupã ce scrisese opera".

Intrand in prezentul apropiat, un eminescolog de talia lui Petru Cretia nu a sesizat ca un basm, oricât ar fi de bun, nu poate fi izvor de creatie al unui poem gata lucrat? Si, pastrând subiectul, nu se impune cu necesitate neputinta rãsturnãrii unui poet de geniu în simplu folclorist? Cine stie?
  Domnul N. Georgescu, in lucrarea A doua viatã a lui Eminescu sugereazã cu toatã insistenta faptul ca marele nostru poet nu a fost nebun, cã internarea sa a fost fortata, iar moartea - lovit cu o piatrã în cap - n-a fost un accident banal de ospiciu, ci un atentat pus la cale de forte politice, interesate in disparitia lui Eminescu. Tot în aceastã carte, la pagina 42, N. Georgescu, pentru a sublinia cã în epoca aceea tragediile gen Eminescu nu sunt singulare, reda sfarsitul unei scrisori de amenintare gen brosura: "Ne pica sub ochi, oarecum intamplator, un document zguduitor ce ilustreaza dramatismul acestui proces istoric. Este vorba de o brosura scoasa chiar in Romania, dar in limba franceza, in acesti ani negri. Este fãcutã, cum scrie la sfarºit, de un francmason ºi reprezintã un fel de condamnare la moarte, ori „o moarte civilã" - ca sã interpretãm in limbaj modem, a unui inginer român de drumuri ºi poduri, Nicolae Fãgãrãºanu. Citãm finalul: „Fãcutã de un maestru mason, la Sinaia, 1/13 Septembrie 1885". Broºura are 18 pagini, numerotate. Se aflã in biblioteca Academiei Române la cota 1118. Ceea ce am aflat despre Nicolae Fãgãrãºanu este cã era inginer de drumuri poduri, avusese o durã polemicã scrisã cu o societate frantuzeascã de profil, ºi va muri curând dupã aparitia acestei broºuri in sensul meseriei sale: tãiat de rotile unui tren. Am aflat cã era un foarte bun prieten al lui Eminescu."
Mai departe, dl. N. Georgescu insistã in pagina 29 a cãrtii sale sã arate atmosfera anilor negri pe care i-a traversat Eminescu: Putinã 'politichie' nu stricã pentru cine vrea sã înteleagã destinul lui Eminescu. Tratatele erau foarte dure in seculul XIX, mai ales când erau secrete. Iatã paradoxul în care s-a aflat o persoanã marcantã a politicii româneºti, Petre Carp. Dupã ce terminã semnarea aliantei cu Germania ºi Austro-Ungaria el, conservator, trebuie sã fie mereu tinut in guvernele liberale. Situatia devine "jenantã" spre 1889, când tratatul trebuie reînnoit. In timp ce Lascãr Catargiu declarã in Parlament: "Noi nu putem urma decât o politicã de neutralitate, adicã sã fim bine cu toate puterile, cãci suntem o tarã micã, o tara agricolã", in timp ce Al. Lahovary ºi tânãrul Tache Ionescu întãresc aceastã declaratie, Petre Carp tace in scaun. Tratatul fusese semnat ºi se va reînnoi. O declaratie a regelui cãtre A. Goluchowschi, reprezentantul austro-ungar, sunã de-a dreptul tenebros: suveranul are intentia chiar sã-1 arunce peste bord pe bãtrânul Lascãr Catargiu, dacã se va opune in continuare literei semnate.
Dacã ºeful unui partid dintre cele mai puternice, respectiv bãtrânul Lascãr Catargiu, a cãrui personalitate era atât de deosebitã încât riscã "aruncarea peste bord", avem temeiuri sã credem cã politica mare a tãrii nu se putea împiedica de poetul ºi ziaristul Eminescu.

Acest fapt astãzi nu mai surprinde pe nimeni. Înlãturarea proeminentelor de atitudine pur româneascã, care incomodau puterea înscãunatã de unii înstrãinati de Wk se practica destul de frecvent.

Evident cã pentru a „decapita" o persoanã non grata, de talie majorã, se cere cu necesitate un cap de acuzare. Ei bine, aceastã anteghilotinã nu a existat. Însã cãlãii fruntilor înalte nu se sinchiseau de principii. Morala lor era ºi este simplã: scopul scuzã mijloacele. Adica dacã nu gãseau nici o probã incriminatorie împotriva celui care trebuia rãpus, o inventau. Partea cea mai dureroasã a acestui procedeu era neglijenta înscenãrilor. Transparenta cruzimii neloiale ataca atât de strident, încât sfidarea întregii natiuni strângea pumnii ºi celor mai blânzi nepoti ai dacilor.
Haºdeu, unul dintre cei mai luminati români, îngemãnat cu tara, a cãzut sub bolovanul minciunii la Iaºi, in 1863: „Acuzatia: Romanul sãu Duduca Mamuca pe care-l publica în revista Lumina".
Urmarea: Bogdan Petriceicu Haºdeu a fost destituit din postul de profesor de istorie de la Colegiul National ºi dat in judecatã pentru imoralitate. Procesul s-a tinut la Iaºi, in zilele de 3 ºi 4 Iunie 1863 ºi Haºdeu a fost achitat in unanimitate, dar postul de profesor la Colegiul National nu ºi l-a recãpãtat"(Mircea Eliade: Despre Eminescu si Haºdeu, Ed. Junimea, Iaºi, 1981, pag. 106).
În acelaºi lat al denigrãrilor a fost prins ºi Mircea Eliade.
La începutul lui Iunie 1937, imediat dupã aparitia magnificei editii critice, va fi înlãturat din învãtãmânt, intentându-i-se un rãsunãtor proces.
Cunoscutul critic literar Octav ªulutiu, indignat de nedreptatea ce i se fãcea lui Mircea Eliade, scrie: "Mircea Eliade ne pune la îndemânã un material imens, a cãrui lipsã era de neiertat. ªi dupã toate acestea vine rãsplata: Mircea Eliade este socotit indezirabil in Universitatea româneascã. Acolo unde mai sunt încã multi eretici ºi nechemati, acolo unde mai sunt încã nenumãrati profesori care nu-si fac datoria, acolo unde sunt oameni care n-au scris nici un rând care sã rãmânã nici mãcar pentru o zi, acolo Mircea Eliade ni se spune cã nu are ce cãuta"(Octav ªulutiu, Pentru Mircea Eliade, în Vremea, 20 lunie 1937, p. 8 ).

[shugharitza]

Este adevãrat cã, pentru a gãsi pretexte incriminatorii lui Eminescu nu este nevoie sã se caute prea mult. Este suficient sã se citeascã scrierile lui politice. Marele nostru vizionar, disperat cã neghina strãinã sau înstrãinatã de Neam a ridicat coruptia la rang de virtute, nu se sfieºte sã indice ca remediu de supravietuire a Neamului „miºcãrile violente".

Redãm câteva scântei din revolta cinstitului dascãl al Românismului: "ar trebui niºte mâini vârtoase, mocãneºti, care sã ºtie sã întrebuinteze coarda spânzurãtorii. Aparã ele in Moldova, aparã peste Olt, ca in vremea lui Tudor, natia le-ar primi, aºtemându-le flori ºi covoare pe drumuri, precum le aºtemeau lui Matei Basarab la întoarcerea in Târgoviºte. ªi Matei Basarab, adormitul întru fericire, fãcea uz îmbelsugat de acea coardã, distribuind cordoane la nevoile tarii din zilele lui" (Eminescu, Scrieri politice, vol. II, pag. 293).

 „Deci ar rãmâne o cale pentru ca tara sã azvârle cat colo pe 'patriotii' care o guvemeazã: o miºcare violentã. Dar aceasta ar constitui totdeauna un pericol intemational"( Op. cit., pag. 206). "Nu cerem ºi nu voim, precum insinua Românul exterminarea cu sabia a elementelor hibride. Dar ceea ce pretindem pozitiv e cã asemenea elemente sã nu fie determinante, dominatoare in statul român" (Op. cit., pag. 311).

„O crimã politicã, comisã de un om privat, înceteazã de a fi crimã, când e purtatã de vederi mai înalte ºi dictatã de cugetul curat, fie chiar greºit, de a mântui statul"(Op. cit., pag. 456).

„ªi in acest popor nenorocit nu se mai aflã destulã energie moralã pentru a ridica securea ºi a scãpa de asupritori. In toate provinciile Daciei lui Traian, poporul autohton e o vitã, menitã a tine in spate populatii strãine" (Op. cit., pag. 478).

Aceste afumatii ºi multe altele i-au provocat pe unii "savanti", de a-l prãvãli pe Emineseu din vârful piramidei poetice, în adunãtor de basme. Deoarece nouã ni se pare un abuz antinational, încercãm sã descâlcim itele.

Deºi Eminescu nu e mare om de stat, "aruncarea sa peste bord" nu era simplã. El nu mai întruchipa o singurã persoanã. Scrierile lui politice reprezentau o goarnã perceputã de toatã tara. Pozitia lui in sufletul tineretului ºcolit din vremea sa statornicea mai mult decât un temporar scaun ministerial. Cei interesti ºtiau cã ecourile îndemnurilor eminesciene aveau bãtaie lungã, ajungând, din generatie in generratie, tot mai desluºit romaneºti. Fãuritorul Luceafãrului ajunsese un mit. Ceea ce însemna politic, periculos de "aruncat peste bord". Totuºi, anihilarea lui era imperios necesarã duºmanilor lui ºi, implicit, ai tãrii.
Dar aceastã "eliminare" trebuia fãcutã cu mare subtilitate. O ancheta cu intrebari stanjenitoare nu se putea inlatura, chiar daca ar zabovi un timp printre hãtiºurile politicienilor implicati in oribila crimã nationalã.

 Prima întrebare ce poate decela un rãspuns cu grave consecinte este faptul cã Moses Gaster anunta în Literatura popularã influentele poveºtilor lui R. Kunisch in fãurirea Luceafarului înaintea aparitiei celebrului poem al lui Eminescu (v. Moses Gaster, Literatura popularã românã, Ed. de Mircea Angelescu, Bucureºti, 1983, pag. 360-361). În Martie 1883 Gaster publicã influenta basmelor lui Kunisch în poemul Luceafârul. In Aprilie 1883 se publicã Luceafãrul (!).

Al doilea fapt farã prea mare acoperire logicã este îmbolnãvirea bruscã a incomodului precursor al nalionalismului românesc. Se pare cã bãnuiala unora cã Eminescu "a fost ajutat" sã se îmbolnãveascã are oarecare temei. Însãnãtoºirea poetului la sanatoriul din Viena, deci departe de aceia care "îi voiau binele", ar putea fi un argument în favoarea suspicioºilor. Un sifilis ereditar, boalã de care este acuzat Eminescu, nu se vindecã cu una cu douã.
A treia intrebare, cu greutate majora, este: de ce au dispãrut, din lada lui Eminescu, o bunã parte din manuscrise? Oare nu pentru a se ºterge urmele activitãtii sale de om normal din perioada, în care era acuzat de nebunie?

 Intrebarea cheie - de ce s-a îmbolnãvit atletul românismului tocmai de cap - cred cã nu mai are rost s-o analizãm ca sã-i gãsim rãspunsul. Ea s-a descifrat singurã. Nu omul Eminescu trebuia sã disparã, ci factorul incitator. Genialul cap. Premonitiile sale, lansate cu mare mãiestrie, trebuiau sã aparã ca emanatiile unui creier bolnav.

Punctãrile noastre de pânã aici pot fi socotite suficiente pentru ridicarea unor semne de întrebare. Dar, cunoscându-ne "supradoctii" care le ºtiu pe toate ... ºi ceva in plus, in toate domeniile, le-am pas în fatã un zid ce nu poate fi penetrat de nici un adept al lui Protagoras.

Aceastã opreliºte, îndrumatã de Dumnezeu, este ªtiinta, ce glãsuieºte prin dr. Ovidiu Vuia: "Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetãtor ºtiiniific, autor a peste 100 de lucrãri din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues ºi nu a avut o dementã paraliticã.
În ceea ce priveºte alcoolismul, acesta nici nu intrã în discutie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mâneca imposturii ºi botezat ad-hoc congenital.

Confirmãri ale stãrii bune a sãnãtãtii poetului vin ºi din epocã: „ In urma unei subscrieri, initiatã de elevii ºcoalei artelor fiumoase din Botoºani, s-au strâns 400 lei. De mare ajutor au fost aceºti bani, cãci au permis sã i se aplice un tratament special multumitã cãruia starea sãnãtãtii potetului s-a îmbunãtãtit în modul cel mai vãdit, cãci astãzi Eminescu este tot atât de senin cum a fost înainte de boala cea grea de acum 4 ani în urmã.

In 13 Iulie Eminescu, însotit de sora, sa ºi de dl. Grigore Focºa, doctoral de aice, a sosit in oraºul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi la ora, 11 a.m. a avut loc, in casa dlui. St. Emilian un consult, la care au laat parte dnii. medici: Dr. Filipescu, medic primar al oraºului Iaºi, Col. Dr. Otremba, medic ºef al Corpului IV armatã, Dr. Rigler, Dr. C. Bottez ºi Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicinã.

Deºi mai multi din aceºti d-ni. medici aveau sã plece din Iaºi inca în 13 Iulie, totuºi si-au amânat plecarea pentru a putea asista pe poetul nostru.

În urma unei cercetãri minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia ca sãnãtatea lui nu e deloc alteratã ºi ca trebuie a-l supune unui tratament radical numai in ce priveºte boala lui cea neglijatã, care se manifestase la picioare" (Mihail Eminescu, Diverse, Ed. Libr. ªcpalelor Fratii ªaraga, Iaºi, 1889, cu o prefatã de Ion Luca Caragiale, pag. 104-105).

Dupã ce dr. Vuia îºi terminã demonstratia ºtiintificã in care aratã, fãrã drept de apel, non-existenta sifilisului lui Eminescu, conchide: "Oricum, cei care vor mai sustine ca marele nostru poet a avut o etiologie sifiliticã, inclusiv paralizie generalã a creierului, vor da dovadã ori de prostie, ori de rea credintã. Alegerea le stã la dispozitie."

[shugharitza]

Dacã ar fi numai atât... Dar, pe mãsurã ce înaintãm in descifrarea enigmei disparitiei materiale a marelui apostol al acestui Neam, decelãm adevãruri înspãimântãtoare. Dr. Ion Nica afirmã ca, in urma diagnosticului dat de dr. Francisc Iszac - "Alienatie mintalã provocatã de gome sifilitice" - i s-a aplicat lui Eminescu un tratament, in doze foarte mari, cu mercur.

Dr. Ovidiu Vuia, mergând pe aceleaºi coordonate cu dr. Ion Nica, remarcã alarma trasã de acesta din urmã: "Dr. Ion Nica atrage atentia asupra cantitãtii enorme de mercur aplicate genialului poet ºi precizeazã ca supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast in evolutia bolii".

Acesta este un adevãr indubitabil, pe care ni-1 relevã, poate fãrã intentie, Ion Slavici, în Amintirile sale: "Repausul medicamentos sustinut cu îndârjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucureºti la Viena ºi apoi la Florenta l-a adus in tara sãnãtos.

A fost aceasta o minune? Evident, însã nu ca urmare a tratamentului cu mercur indicat de dr. Iszac, ci din contrã. Pentru a sublinia cã tratamentul aplicat de Iszac, intentionat sau nu, a fost malefic, repetãm cele spuse mai sus: toti cei avizati sustin cã, un sifilis, cum au presupus unii, probabil interesati, cã l-a avut Eminescu, nu dã înapoi, cu medicamentatia de atunci.

ªi G. Cãlinescu, care subliniase siffilisul la Eminescu, recunoaºte cã din 1887 poetul are mintea limpede ºi reîncepe sã serie.

Interesante sunt studiile lui Murãraºu, care precizeazã cã din 1888 ºi in primele luni ale lui 1889 M. Eminescu a publicat o serie de articole de fond în revistele Fântâna Blanduziei ºi România Liberã sustinându-si aceleaºi pãreri politice cu aceleaºi tente ca înainte de boala.

Ca sã încheiem suspinul nu putem ocoli ultima "uºurintã" de care au dat dovadã medicii care s-au ocupat de tratarea marelui nostru martir.

„Dupã cum se ºtie, lui Eminescu i s-a facut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat. Datele macroscopice ale organelor ridicã acut suspiciunea cã moartea poetului ar fi putut fi provocatã, într-o mãsurã substantialã, de injectiile cu mercur administrate inutil pentru o afectiune inexistentã.

Creierul lui Eminescu este uitat pe fereastrã, in soare ºi, dupã câteva zile de nefixare, este trimis lui G. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul cã, în 1889 Marinescu avea 26 de ani, fiind începãtor, asistentul lui Babeº.

Dacã prof. Babeº nu a primit creierul, pot fi avute in vedere douã posibilitãti: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tânãrului asistent, ori -ºi aceasta este ipoteza spre care închinãm- pe undeva, anumiti oameni, sã nu spun o "intreagã protipendadã, se temeau de diagncsticul severului prof. Victor Babeº"(dr. Ovidiu Vuia, Op. cit.).

Am încropit acest compendiu nu pentru a-l apãra pe Eminescu. El, încã in viatã fiind, era conºtient cã purta in sân crâmpei din harul Duhului Sfânt ºi, ca atare, nu-l interesa pãrerea unora. Le-o spune rãspicat:

            „ Trãind in cercul vostru strâmt

             Norocul vã petrece

            Ci eu in lumea mea mã simt

             Nemuritor ºi rece."

Noi, mergând pe urmele gândirii lui Eminescu, dar cu rãutatea noastrã, apreciem cã specia coteilor, chiar dacã-ºi rade o parte din pãrul de pe frunte spre a o lãrgi, nu-si mãreºte puterea de înlelegere.

Într-o zi, în cercul Junimii, se citea Sãrmanul Dionis. Pogor, nedumerit, îl întreabã pe Eminescu dacã eroul viseazã sau e treaz. Marele nostru poet, împletind dispretul cu desgustul, îi rãpunde placid: „Asta-i o teorie care-i greu de înteles". Iar când Lambrior îl întrerupe, atrãgându-i atentia cã sãvârºise o greºealã istoricã, Eminescu "dãdu din umeri si-si continuã cetirea" (G. Panu).
Înnodând firul punctãrilor, precizãm:

     a. Nu am cãutat sã sustinem genialitatea poeticã a lui Eminescu. Capodoperele sale, donate cu generozitate lumii, nu pot fi clintite din vârful piramidei aureolate.

     b. Nu am sperat nici o clipã cã, demonstrând ºubrezimea teoriei Luceafãrul = folclor, mãcar un singur pseudo-critic literar, interesat, ºi-ar face mea culpa.

     c. Munca noastrã o închinãm fiilor acestui neam de daci, care-ºi îndrãgesc „luceafãrul cãlãuzitor", punându-le la îndemânã o armã plãmãditã din aluatul eminescian, anume pe Mircea Eliade. Recomandãm sã se memoreze spusele acestui titan, ce nu poate fi contestat fara a suferi oprobiul întregului neam:

    „Scriind Luceafarul, Eminescu a schitat cea mai bunã autobiografie pe care un poet ar putea s-o prezinte sie însuºi ºi lumii întregi" (M. Eliade, Op. cit.).
Cu mâinile rugã ºi ochii pojar ne întrebãm: oare "binevoitorii" acestui neam de opincari au realizat cã încercarea lor de a astâmpãra din faºã un vânt ce nu le plãcea, a declanºat un uragan care, cândva, îi va spulbera?

Deie bunul Dumnezeu ca martirul atât de drag Românilor sã ne fie îndemn ºi icoanã!

 

Emanoil Paraschivas

30 Noiembrie 1996

[shugharitza]

Mda, lucrarea de mai sus se numeste MIHAIL EMINESCU- poet sau folclorist si ii apartine lui Emanoil Paraschivas, care a cunoscut indeaproape temnitele comuniste din Romania ( a fost detinut politic timp de 18 ani si cred eu ca a fost acuzat ca ar fi fost legionar). Mi-a atras atentia prin faptul ca prezinta o viata a lui Eminescu despre care stim prea putin. Eleva fiind, auzeam barfe despre relatiile lui Eminescu fie cu Mite, fie cu Balauca, despre boala lui, despre asemanarile Luceafarului cu basmul despre frumoasa fara trup. Arar, se mai auzea cate o soapta despre vederile sale politice. Despre prietenia lui cu Ion Creanga nu auzisem, pe atunci, nimic rau. Ei bine, Emanoil Paraschivas leaga informatiile din sursele pe care le-a studiat in mod coerent, astfel incat ceea ce sustine pare credibil.             

[fruits rouges]

edit
mmai bine nu m-amestec  
 

[Equilibrium_Entity]

Si eu l-am iubit pe Eminescu si-l voi iubi etern.
Toate poeziile mele scrise au avut oarece influenta din poezia Eminesciana.

Ciudat titlu; as putea spune ca mi-ai furat ideile. Recent m-am gandit ca daca ar exista reincarnarea si sunt convins intr-o oarecare masura religioasa si metafizica ca exista, Eminescu ar fi trebuit sa se reincarneze pana acum , in cine ? Si in ce masura geniul nebun ar iesii la lumina acum in nebunia aceasta generala a civilizatiei si a duritatii vietii ce nu lasa geniile sa iasa la iveala.
Multa vreme l-am avut pe Eminescu in mine si l-am simtit in propria fiinta. Sa materializat in mine si in volumele de poezii ce le-am scris si care asteptau sa fie publicate spre mandria profesorului meu de romana si a cercului literar din care faceam parte.

Pana cand totul sa terminat intr-o noapte de nebunie cand asemeni geniului mi-am ars poeziile din deziluzia de a nu fi inteles de nimeni si parasit de toata lumea inclusiv de iubirea vietii mele ce si-a gasit tragica moarte in valurile marii negre atat de frumos cantata in poeziile mele. Parca marea ar fi fost geloasa de iubirea mea si a vrut sa fie doar ea razbunandu-se pe singurul lucru ce l-am avut in viata atunci.
In acea seara de nebunie mi-am ars poeziile si am avut revelatia de a intelege gestul lui Eminescu de atunci si prin ce a trecut el.
A fost cu adevarat in mine reincarnat in acel moment si am fost pentru 5 minute un eminescu ratacit !

Acum poeziile sunt doar franturi si cuvinte insirate fara rost iar pedeapsa este foarte dura pentru mai bine de 14 ani de muca risipiti in 5 minute.
Eu cred ca fiecare dintre noi care scriem poezii, privim aceleasi stele si cutreieram aceleasi paduri pe care le-a cutreierat Eminescu, simtim si vedem ce a vazut el.


Tragedia Eminescului si a unei societati demente romanestie asemeni celei actuale imi da gustul amar al realitatii exodului, departe de nebunia si invidia unei societati ,,malade'' cronicizata.

Eminescu nu era nebun asa cum a fost categorisit; A FOST UN REALIST

[fruits rouges]

 ;D ;D

si juram ca apari

[shugharitza]

edit
mmai bine nu m-amestec 

De ce, Fruits Rouges? Pe mine m-ar interesa sa-ti cunosc parerile.

[VERONIA]

am crescut ascultand-o pe mama recitand, cantand prin casa eminescu, chiar si acum am in minte imaginea mamei mele la bucatarie, sau trebaluid prin casa pe versuri de eminescu...
frumoase poezii.
frumoasa copilarie...


...Si privind în luna plina
La vapaia de pe lacuri,
Anii tai se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri".

Astfel zise lin padurea,
Bolti asupra-mi clatinind;
Suieram l-a ei chemare
S-am iesit în cimp rizind.

Astazi chiar de m-as intoarce
A-ntelege n-o mai pot...
Unde esti, copilarie,
Cu padurea ta cu tot?

[Equilibrium_Entity]

am crescut ascultand-o pe mama recitand, cantand prin casa eminescu, chiar si acum am in minte imaginea mamei mele la bucatarie, sau trebaluid prin casa pe versuri de eminescu...
frumoase poezii.
frumoasa copilarie...


...Si privind în luna plina
La vapaia de pe lacuri,
Anii tai se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri".

Astfel zise lin padurea,
Bolti asupra-mi clatinind;
Suieram l-a ei chemare
S-am iesit în cimp rizind.

Astazi chiar de m-as intoarce
A-ntelege n-o mai pot...
Unde esti, copilarie,
Cu padurea ta cu tot?

Se pare ca Eminescu a devenit celebru si i sa recunoscut adevarata valoare datorita femeilor si nu barbatilor. Probabil datorita faptului ca ele i-au intele foarte bine mesajele si de asemeni sensibilitatea lor a fost in primul rand sursa raspandirii talentului scriitorului de a patrunde in colturile uitate ale inimii si sufletului.

[newt]

Se pare ca Eminescu a devenit celebru si i sa recunoscut adevarata valoare datorita femeilor si nu barbatilor. Probabil datorita faptului ca ele i-au intele foarte bine mesajele si de asemeni sensibilitatea lor a fost in primul rand sursa raspandirii talentului scriitorului de a patrunde in colturile uitate ale inimii si sufletului.

bine'nteles -numai un geniu poate intelege un alt geniu 

[VERONIA]

e adevarat ca nu am auzit multi barbatii spunand "Aahhh Eminescu...super....mi-a topit inima"
in schimb intreaband orice femeie, recita Eminescu oricarei femei si EA sigur va intelege mesajul.

ps . se spune ca geniile au nebunia lor