Te iubesc, Camelia. Îţi trimit această scrisoare după moarte, după ce sângele prelins din venele mele va inunda camera de dedesupt. După ce duhul meu va sufla asupra ta, ocrotitor, purtându-te spre destinul tău fericit, lângă cel pe care-l iubeşti. Am înţeles, accept că noi doi nu am putea fi niciodată împreună, dar îngăduie-mi măcar dincolo de lumea aceasta să fiu alături de tine, să fiu cu tine, să fiu tu însăţi. Ştiu că nu ne vom mai putea întâlni niciodată, dar... Camelia, trimite-mi o scrisoare, spune-mi acolo ce simţi pentru mine! Spune-mi că şi tu mă iubeşti, spune-mi că, dincolo de toţi şi toate, noi doi vom fi împreună, indiferent ce-ar înseamna aceasta. Spune-mi că mă iubeşti, spune-mi într-o scrisoare ca aceasta a mea, de dincolo de... Spune-mi că mă iubeşti, spune-mi într-o scrisoare...
***
M-am trezit îngrozit şi am ieşit. La dracu' cu camera 15, la dracu' cu colegii care citeau bezmetici toate aburelile, râzând de ţipetele mele somnambule. La dracu' cu scrisori trimise după moarte, ce naiba, doar nu am înnebunit! Am ieşit să iau o gură de aer proaspăt. Fusesem îndrăgostit de Camelia timp de trei ani, din primul an de facultate, şi nici acum, la doi ani după ce se măritase, încă nu acceptam în adâncurile sufletului meu că destinele noastre erau diferite. Spune-mi că mă iubeşti, spune-mi într-o scrisoare...
Ieşind de pe culoar în holul de la intrare, m-am uitat reflex pe raftul cabinei portarului, acolo unde poştaşul punea scrisorile. Nu era decât un plic, probabil vreo reclamă la unul dintre supermagazinele deschise în Cluj. Am dat să trec, dar, în pragul uşii spre coridor, m-am înfiorat. Acum doar o oră, venind de la şcoală, mă uitasem pe raft, nu era nimic, iar poşta nu putea veni la 8 seara. Spune-mi că mă iubeşti, spune-mi-o într-o scrisoare! Oare...?!
Tremurând, am luat plicul. De-abia mai puteam respira, iar bătăile inimii puteau trezi întregul cămin. Deşi mă aşteptam, am rămas fără suflu: pe plic scria mare, pe diagonală, CAMELIA.
Era Camelia! Nu, era CAMELIA! De Într-adevăr, ERA CAMELIA!!!
Pentru o clipă, am îngheţat. Camelia, Camelia, dar... care Camelia? Câţi din cămin n-or fi având iubita Camelia? Iubită? – de ce neapărat iubită? Poate o mamă, o soră, o verişoară. O simplă amică? Ce poate fi o Camelie? O tipă cunoscută la rockotecă? O colegă plecată să lucreze în America? O crâşmă sau un magazin de mobilă? Un sit din Honolulu?
Am căutat înfierbântat ştampila poştei. Pe faţa plicului, nici urmă. L-am întors. Nici acolo. L-am întors iar. Iar. Niciunde, nicio ştampilă. Inima îmi bătea tot mai rapid. Fusese pus, pur şi simplu, pe etajeră. De către Camelia, Camelia mea, da, ea trebuia să fie. Spune-mi că mă iubeşti, spune-mi-o într-o scrisoare! Camelia o adusese personal. Venise în cămin personal! Ah, venise la cameră. LA CAMERA MEA! Spune-mi că mă iubeşti! Venise, dar eu eram la dracu-n praznic, pierdeam vremea la club. Ce tâmpit, la club! Ea venise la mine, iar eu nu eram acasă! ...mă iubeşti! Fusese la mine, nu mă găsise, şi îmi lăsase o scrisoare. Doamne, o scrisoare de la ea! Am strâns-o puternic la piept. Am dus-o la nas, să mă îmbăt de mireasma atingerii ei. A scris-o ea! Îi vedeam palma micuţă mişcând încet pixul pe scrisoare, apoi pe plic. Spune-mi într-o scrisoare!
Am înlemnit din nou. Era, totuşi, pentru mine? Lipsa ştampilei nu însemna, la urma urmei, nimic. Într-un acces de raţiune, am întors-o din nou pe toate părţile, căutând orice mi-ar fi adus un plus de informaţie. S-o desfac nu puteam, era un sacrilegiu. O deflorare abjectă, care să spargă brutal farmecul unei iubiri sincere, de basm. Nu, doream să prelungesc la infinit acea senzaţie de puritate, eu ţinând la inimă dovada dragostei ei, ea iubindu-mă sincer, eu pierdut în mirosul urmei mâinilor ei fermecate, ea iubindu-mă pur, eu contopindu-mă cu atingerea ei, ea iubindu-mă...
Camera 15. Pe plic scria Camera 15! Da, pe plic era trecută CAMERA MEA! Era CAMELIA MEA!!!
Sub Camera 15 scria Pentru Ovidiu. Pentru Ovidiu, colegul meu de cameră.
***
I-am salutat calm pe colegi şi, pe un ton absolut neutru, i-am spuse lui Ovidiu:
- Iar ţi-a scris Băsescu.
Ovidiu ridică ochii din cursuri, îşi arcui o sprânceană, apoi realiză că-i dau plicul. Schiţă un zâmbet, îl luă cu gesturi încete, în mod clar studiate, şi-l puse deoparte. Chipurile, pe el nu-l putea întrerupe nimic din activitate, nu-şi pierdea el vremea cu astfel de fleacuri. Însă ochii îl trădau. Curiozitatea i se citea pe toată faţa şi, după câteva secunde, privirea i furişă asupra plicului. Îşi ridică colţul ochiului, văzu că încă îl priveam, şi începu iar, cu o mimică de nepăsare absolută, să-şi privească cursurile.
M-am hotărât să-l salvez din chinurile cumplitei curiozităţi nesatisfăcute.
- Cine e Camelia?
Mă privi cu un aer de parcă nici n-ar fi ştiut că există acest nume. Era falsitatea întruchipată.
- Camelia?! Ce Camelie?
În momente ca acesta simţeam că-i urăsc din toată fiinţa mea pe prefăcuţi.
- Camelia, cea care ţi-a trimis scrisoarea...
Mă privi şi mai intrigat. Câtă ipocrizie!
Ovidiu luă plicul şi îl privi consternat. Se uită la mine, apoi înapoi la plic. Îşi ridică iar privirea – la fel de nedumerită – mă privi lung, apoi se hotărî să desfacă plicul.
Până atunci crezusem că expresia "a se înverzi la faţă" este doar o figură de stil.
În plic era o foaie neagră, împăturată în trei bucăţi, ca sonetele de sfârşit de liceu. Am remarcat rapid că asta şi era, căci asemănarea nu se oprea aici: textul urma aceeaşi schemă de aşezare în pagină, iar rubricile, de asemenea, erau de exact aceeaşi factură. Pe faţa exterioară, pe partea din mijloc, era poza unei fete şi un text foarte aspectuos, caligrafiat – un citat, desigur banal, ca toate citatele folosite în asemenea sonete; puteam paria pe orice că e din Eminescu. Am privit sfârşitul textului: Memento mori. Într-adevăr, colegii acelei Camelia urmaseră calea banală, lipsită de orice fantezie, de a prelua un text al poetului naţional, foarte probabil fără nici o legătură cu finele adolescenţei, cu gândurile unui absolvent de liceu, cu relaţia dintre ei şi cei cărora urma să le împartă sonetele.
Pe partea din stânga, scris de mână, era mesajul personal al Cameliei către destinatar. L-am citit, şi în tot acest timp auzeam acel text rostit aievea de un glas suav, subţire şi plin atât de dragoste, cât şi de resemnare şi de înţelepciune la un loc, venit parcă din alte lumi, al unei tinere:
Spune-mi, ce mai faci? Te-ai însurat? Ai şi copii? Povesteşte-mi despre ea. Vă înţelegeţi? Şi ea te mângâie pe umeri când stai şi asculţi muzică? Şi ea te strânge, încercând să te respire? Sper, sper din toată inima că ai găsit-o! Sper că eşti fericit, aşa cum am fi fost noi doi! Ovidiu, să nu uiţi că te iubesc, să nu uiţi că eşti tot ce am, să nu uiţi că te iubesc...
Era cât se poate de clar: îi scrisese o fostă iubită, încă îndrăgostită de el, însă el nemaiîmpărtăşindu-i sentimentele...
Ovidiu împietrise. Doar falca de jos îi mai trăda o urmă de viaţă, într-o mişcare verticală, mecanică, ca un mestecat al curenţilor de aer care îi pătrundeau în gura deschisă.
- Cine e Camelia?
Nimic. Îi fluturai palma deschisă în faţa ochilor.
- Cine Dumnezeu e Camelia?
Mişcarea mandibulei îi fu urmată de cea a ochilor, de la ai mei la foaie şi viceversa, şi iar, şi iar...
- Camelia... e... fosta mea logodnică... din anul I...
- Bine, şi ce-ai rămas aşa, mori dacă-ţi scrie?!
- Camelia... a murit... acum doi ani...
