Topic: Cand amintirile....

[flutur]

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?

[flutur]

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

[flutur]

S-a dus amorul, un amic
Supus amândurora,
Deci cânturilor mele zic
Adio tuturora.

Uitarea le închide-n scrin
Cu mâna ei cea rece,
Şi nici pe buze nu-mi mai vin,
Şi nici prin gând mi-or trece.

Atâta murmur de izvor,
Atât senin de stele,
Şi un atât de trist amor
Am îngropat în ele!

Din ce noian îndepărtat
Au răsărit în mine!
Cu câte lacrimi le-am udat,
Iubito, pentru tine!

Cum străbăteau atât de greu
Din jalea mea adâncă,
Şi cât de mult îmi pare rău
Că nu mai sufăr încă!

Că nu mai vrei să te araţi
Lumină de-ndeparte,
Cu ochii tăi întunecaţi
Renăscători din moarte!

Şi cu acel smerit surâs,
Cu acea blândă faţă,
Să faci din viaţa mea un vis,
Din visul meu o viaţă.

Să mi se pară cum că creşti
De cum răsare luna,
În umbra dulcilor poveşti
Din nopţi o mie una.

Era un vis misterios
Şi blând din cale-afară,
Şi prea era detot frumos
De-au trebuit să piară.

Prea mult un înger mi-ai părut
Şi prea puţin femeie,
Ca fericirea ce-am avut
Să fi putut să steie.

Prea ne pierdusem tu şi eu
În al ei farmec poate,
Prea am uitat pe Dumnezeu
Precum uitarăm toate.

Şi poate că nici este loc
Pe-o lume de mizerii
Pentr-un atât de sfânt noroc
Străbătător durerii!

[flutur]

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
Animă-nc-o dată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar
Şi blestemă cerul şi soartea.
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii par?nimfă - moartea.

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea i-alină.

Căci vede surâsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strânge mai tare.

Aşa marinarii, pe mare umblând,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,
Speranţa îi face de uită de vânt,
Şi speră la timpuri mai bune.

Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

[flutur]

Şi iarăşi aştepţi, aştepţi ce pare menit
viaţa să ţi-o mărească la nesfîrşit.
Aştepţi ce de altă tărie ţine,
ce-i unic, puternic din cale-afară,
trezirea pietrelor,
adîncimi întoarse spre tine.

În culoare crepusculară
pe etajere apun
volumele-n aur şi brun.
La ţări te gîndeşti, ce-ai străbătut,
la chipul şi la veşmîntul
unor femei pe care iar le-ai pierdut.

Şi ştii dintr-o dată: aceasta a fost.
Şi te ridici şi-n faţă vezi spaima,
figura şi taina
unor ani ce-au trecut.

[GRGA PlTlÇ]

Cantic soptit

Odata-am ucis o vrabie
Am tras cu prastia-n ea si-am lovit-o
Pe urma o zi si-o noapte întreaga
Am tot plâns-o si am tot jelit-o

Nu m-a batut mama, nu m-a certat
În mâna tineam o bucata de pâine
Degeaba mi-a spus, degeaba mai plângi
Ce-ai omorât, omorât ramâne.

Mai târziu am crescut flacaiandru
Si m-am îndragostit nebuneste de-o fata
Si nu stiu de ce într-o zi a murit
Si-n alta zi a fost îngropata

Demult nu mai trag cu prastia-n vrabii
Demult nu mai merg la nici o-ngropare
Si soarele apune dupa niste maguri
Si rasare-n flacari din mare

Si soarele apune dupa niste maguri
Si rasare-n flacari din mare....

..acompaniat la chitara de Zare.

[flutur]

Ghitara

Don Gastibelza, al cu carabina,
Cînta amar:
Care din voi, de doña Sabina
Aveti abar?
Jucati, sateni! Pogoara noaptea, -n Spania,
Din Mont' Falú.
în vîntul dinspre munte mi-e pierzania
Si alta, nu.

Care din voi mai stie de Sabina,
Si cum era?
în Antequera, ma-sa, magrebina,
Cînd însera,
îsi începea ca buha, -n turn, litania:
Uhu-uhu...
în vîntul dinspre munte mi-e pierzania
Si alta, nu.

Gustati din plin, sateni, din darul orei!
Cei mai frumosi
Ochi de pe lume i s-au dat señorei. -
Pentru un mos
De mîna dus de-un tînc, va fie dania
Mai mare, -acu...
în vîntul dinspre munte mi-e pierzania
Si alta, nu.

Palea Regina însasi (n-am alt credo!)
Pe lînga ea:
în negru moar, pe podul din Toledo,
Cînd se ivea,
Asa-i juca, -n amurg, pe sîni, matania
Din acaju...
în vîntul dinspre munte mi-e pierzania
Si alta, nu.

Vazînd-o, Regele, lui don Ferrante,
Nepotul sau,
I-a spus: "Pentr-un surîs de-al ei, Infante,
Nu-mi pare rau
Sa dau, daca mi-ar cere-o, toata Spania
Si-ntreg Perú!"
în vîntul dinspre munte mi-e pierzania
Si alta, nu.

Eu, ce-am zarit-o, -n miezul verii calde,
Sub verzii tei,
Pe cînd intra în gîrla, sa se scalde
Cu sora ei, -
De-as spune tot ce stiu, mi-ar fi stradania
Far' de atu...
în vîntul dinspre munte mi-e pierzania
Si alta, nu.

Umblînd, pe-atunci, cu caprele, pe piatra
Acestui plai,
Juram ca-i prea-frumoasa Cleopatra
Ce, un alai
De printi si împarati din Alemania,
în jur avu...
în vîntul dinspre munte mi-e pierzania
Si alta, nu.

Eu nu stiu daca dragoste e tocma
Cuvîntul bun;
As fi-nfundat însa, de dragu-i, ocna,
Ca un nebun,
Si, -n lanturi, azi, mi-as povesti patania!
Cam asta fu...
în vîntul dinspre munte mi-e pierzania
Si alta, nu.

Jucati, cîntati, sateni! E-n fapt de seara...
Ci, vai, la ea
Veni un grande, mîna sa i-o ceara, -
Iar doamna mea
Unui pîrlit de conte de Saldanha
I se dadu...
în vîntul dinspre munte mi-e pierzania
Si alta, nu.

Lasati-ma sa stau pe banca asta,
Ca mi-e cam greu.
Ea s-a topit cu contele, si basta;
Am vaz't-o eu,
Pe drumul care duce la Cerdaña,
Cum se pierdu...
în vîntul dinspre munte mi-e pierzania
Si alta, nu.

Eu, de departe, o vedeam în treacat, -
Si asta-i tot.
Azi, mi-e urît, mi-e inima sub lacat,
Si nu mai pot
Decît s-astept sa-mi vie dezlegania:
îs dus, de-acu...
în vîntul dinspre munte, -mi fu pierzania
Si alta, nu.


14 martie 1837 Paul Valery
traducere de Serban Foarta

[leeloo1973]

o poezie rascolitoare, de Smaranda Vornicu

nu pot să fac greva uitării

nu pot să fac greva uitării
şi nu pot să şterg cu buretele tot ce e scris,
undeva în mijlocul sufletului
şi nici să am încăpăţânarea mării
de a trece mereu şi mereu
peste castelul fragil al oricărui vis,
căci, iubitule, sunt secunde în care,
memoria e ceva viu care doare,
e ceva adormit care se trezeşte
în momentul cel mai nepotrivit,
e diametrul cel mai tăios,
al cercului cel plin de lumină şi frumos
şi poate tocmai asta este ce ne desparte uneori,
faptul că nu uiţi decât atunci
când adormi şi când mori.

(celor care stiu si pot sa auda....)

[flutur]

Curg ale ºcolii ore nesfârºite,
cu temeri ºi-aºteptãri învolburate.
O, timp ce trece greu, singurãtate...
ªi-afarã: strãzi rãsunã ºi sclipesc
ºi-n pieþe largi, fântânile þâºnesc,
iar prin grãdini cresc lumi nebãnuite...
ªi-n haina de copil sã treci prin toate
cum nimeni n-a trecut ºi nu va trece –
O, timp ciudat ce tainic se petrece,
o, grea singurãtate.

ªi de departe sã-i priveºti pe-acei
bãrbaþi, femei; bãrbaþi, bãrbaþi, femei,
ºi pe copii, în altfel de culori trecând;
o casã ici, un câine când ºi când,
încrederi, spaime mute amestecând...
O, fioruri, fãrã rost tristeþi, o vis,
o, nesfârºit abis.

ªi sã te joci aºa: inele, mingi ºi roatã,
în parcul care încet-încet pãleºte,
ºi pe cei mari sã îi atingi câteodatã,
sãlbãticit de goanã ºi orbeºte ;
dar liniºtit, cu paºi mãrunþi, spre searã,
þinut de mânã strâns, sã pleci acasã.
O, înþelesuri care-þi scapã iarã,
O, teamã, o poveri ce-apasã.

ªi ore-n ºir, sã-ngenunchezi la lac
cu o corãbioarã; sã o uiþi deodatã,
cãci altele mai mândre valuri fac,
mai colorate pânze þi se-aratã,
ºi doar la faþa micã, scufundatã,
te mai gândeºti, ce palidã se-ascunde :
Copilãrie, oglindire tremuratã,
unde pleci? Unde? Unde?

[flutur]

Precum un cãlãtor pe mãri departe
sunt printre cei care-s mereu acasã;
zilele pline stau la ei pe masã,
dar mie, zãrile de chipuri mi-s bogate.

O lume atinge chipul meu atent,
la fel ca luna poate, pãrãsitã,
ei nu lasã stingher un sentiment
ºi orice vorbã le e locuitã.

Lucruri, ce le-am adus din depãrtare,
pe lângã ale lor îmi par ciudate :
ele sunt animale în þara lor cea mare,
aici îºi þin suflarea, ruºinate.

[flutur]

Sunt orb, voi cei de afarã, e silnicie grea,
ceva fãrã sens, un blestem, e ceva
precum o zilnicã povarã.
Pe braþul femeii mi-aºez mâna grea,
pe griul cenuºiu e surã mâna mea
ºi ea mã conduce prin golul de-afarã.

Trecând, forfotind, vã imaginaþi
cã altfel ca piatra pe piatrã sunaþi,
dar vã amãgiþi : numai eu
trãiesc ºi sufãr, fac zgomot mereu.
E-un þipãt fãrã de sfârºit în mine
ºi nu ºtiu, din inimã sau pântec vine.

Recunoaºteþi al cântecelor son?
voi le cântaþi mereu pe alt ton.
Cãldura luminii, în orice dimineaþã
pe uºa deschisã în casã o primiþi.
ªi aveþi un simþ, aºa, de la faþã la faþã,
de aceea vã îngãduiþi.

[flutur]

Mare e moartea
peste mãsurã.
Sîntem ai ei
cu rîsul în gurã.
Cînd, arzãtoare, viaþa
ne-o credem în toi,
moartea, în miezul fiinþei,
plînge în noi.

[flutur]

Vecine Dumnezeu, de uneori
te tulbur, în nopþi lungi, cu-a mea bãtaie -
e cã-þi aud suflarea rareori
ºi ºtiu cã tu eºti singur în odaie.
ªi când îþi trebuie ceva nu-i nimeni,
când dibuieºti, nu îþi dã nimenea sã bei:
ascult mereu. Fã un mic semn de vrei.
Sunt lângã tine.

Doar un perete-ngust e-ntre noi doi,
întâmplãtor, ºi altfel poate fi:
un strigãt doar al unuia din noi,
ºi el s-ar prãbuºi
fãrã de zgomot, mut.

Din ale tale chipuri e fãcut.

ªi chipurile-þi stau ca nume-n faþã.
ªi dacã scapãrã lumina-n mine,
cu care-adâncul meu te regãseºte,
pe cadre, strãlucind, se risipeºte.

ªi simþurile-mi care-ngheaþã
sunt fãrã þarã ºi s-au rupt de tine.

[flutur]

Te-am intalnit
In drum spre casa
Erai grabit
Da' eu frumoasa

Mergeai atent,
Da' eu agale,
Tu te duceai la deal,
Da' eu la vale.

Si soarelui
Poate sa-i steie
Alaturi luna,
Numai sa vreie.

Pe-acelasi drum,
-A cata oara?-
Ma urc la deal.
Dar nimeni, nimeni, nimeni nu coboara!

[flutur]

Spune-mi ceva

Dacã-am sã te chem
Dã-mi mãcar un semn
Fie ºi-un blestem
Din partea ta.
Totuºi nu ºtiu cum
Pentru-atâta drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.

În noaptea despãrþirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi în doi,
În ochi mã bate viscolul câinesc
ªi am venit sã-þi spun cã te iubesc.

Probabil drumul meu va duce-n iad
Mã-mpiedic de o lacrimã ºi cad
ªi iar adorm ºi iar mi-e dat un vis
Cã biata cifrã doi s-a sinucis.

ªi de atâta viscol vestitor
Nu ochii mei, ci ochii tãi mã dor,
Cã tineri am intrat ºi cu ce rost
ªi ce bãtrâni ieºim din tot ce-a fost.

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despãrþire peste tot
ªi se aude cã va fi mai greu
Decât vom fi departe tu ºi eu.

Dar nu pentru a-þi spune cã e rãu
Am dat cu bulgãri mari în geamul tãu,
Ci ca sã ºtii, în viscolul câinesc,
Cã plec ºi mor ºi plâng ºi te iubesc.

ªi vreau sã-þi dau cu acte înapoi
Dezastrul împãrþirilor la doi,
Ca sã-nþelegi ºi tu ce-i cuplul frânt
ªi cum e sã fii singur pe pãmânt.

AP

[flutur]

Sa astepti oricat.
Sa astepti orice.
Sa nu-ti amintesti in schimb orice.Nu sunt bune decat amintirile
care te ajuta sa traiesti in prezent.
Sa nu numeri zilele.
Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie chiar daca dureaza
toata viata.
Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra
de a umple golul din care traim.
Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu.Rugaciunea
este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere
singur.
Daca gandul asta te ajuta,nu ezita sa recunosti ca speri neavand
altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile
faptului ca nu faci nimic.
Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime.Singuratatea
e o barfa care nu te invinuieste ca esti egoist.
Aminteste-ti ca paradisul a fost,aproape sigur,intr-o grota.

O. Paler

[flutur]

Ti-as spune ceva,
despre noi,
despre zapada de-afara,
despre dragostea mea.
Ti-as spune ceva,
orice,
numai sa nu creasca iarba tacerii intre noi.
Ti-as spune ceva,
ce-ai stiut,
sau ce stiu,
dar a-nceput sa creasca iarba tacerii intre noi
si s-au ratacit sunetele din cuvantul tarziu.

O.Paler